Copii fără adulţi

Totuşi, în ultimele decenii oamenii aud tot mai des cu totul altceva. Educaţia este numită „presiune”, pedeapsa –„constrângere”, adulţii sunt asiguraţi că cei mici urăsc didactica şi că pedagogia trebuie să fie „nedirectivă”:

„Dumneavoastră să expuneţi diverse puncte de vedere, şi copilul să aleagă singur, că doar este persoană liberă! Ce drept aveţi să îi dictaţi cu cine să se împrietenească, la ce filme să se uite, dacă e cazul sau nu să se joace pe calculator, să întreţină sau nu relaţii intime, să consume sau nu narcotice? Încercaţi să-l convingeţi, iar dacă nu reuşiţi resemnaţi-vă: înseamnă că nu aţi ales cuvintele potrivite ori n-aţi ştiut să vă impuneţi autoritatea.”

Dar cum poţi să-ţi impui autoritatea în faţa unui copil care din fragedă pruncie s-a obişnuit cu faptul că poate să nu asculte de tine dacă nu eşti „convingător”? Este limpede că pentru omul care s-a obişnuit să facă doar ce vrea lege este numai cuvântul propriu, iar de ceilalţi ascultă numai atâta timp cât asta nu intră în contradicţie cu propria lui voie şi cu propriile lui dorinţe.

Sunt deja ani buni de când politicienii cu înclinaţii liberale fac lobby pentru introducerea la noi a sistemului aşa-numitei „justiţii juvenile”, în cadrul căreia copiii ar căpăta posibilitatea de a-şi da în judecată părinţii dacă aceştia le încalcă drepturile. În ţările unde a fost introdusă justiţia juvenilă părinţii pot fi privaţi de drepturile parentale pentru că… nu-şi lasă copilul să se joace pe calculator, îl pedepsesc fiindcă trage chiulul de la şcoală, nu-l lasă la discotecă sau într-o tovărăşie dubioasă. Da, da! Ei îşi lipsesc copilul, vă daţi seama, de dreptul la odihnă, la comunicare, la autorealizare creatoare… În America mulţi copii discută acum cu părinţii de pe poziţii de forţă, ţinând degetul pe butonul telefonului mobil şi ameninţându-i că dacă refuză să le satisfacă pretenţiile sună la 911 şi se plâng că sunt supuşi violenţei psihice. Iar la începutul anului 2006 cadrele didactice din Germania au organizat o grevă de masă, cerând guvernului să le restituie măcar câteva pârghii de influenţare a copiilor.

– A devenit imposibil să-i mai înveţi ceva! – se tânguie dascălii. – Nu ne ascultă deloc. Noi le spunem: „Copii! Astăzi o să parcurgem cutare temă”, iar ei răspund: „N-aveţi decât, dar fără noi” – şi asta în şcoala primară! Iar în clasele mari este ceva de nedescris.Cei care le-au dat copiilor dreptul să-şi bată joc de cadrele didactice n-au decât să le predea singuri. Noi ne spălăm pe mâini.

Pentru ca cititorii noştri, care încă nu au văzut cu ochii lor toate urmările justiţiei juvenile, să înţeleagă cum anume arată samavolnicia copiilor în ţările care ne-au luat-o înainte în această direcţie, voi da un exemplu din cartea Micul tiran a cunoscutei psiholoage germane Jirina Prekop:

„Învăţătoarea a scris ceva pe tablă. Deodată, Alexander s-a năpustit asupra ei ţipând: «Cum îndrăzneşti să ocupi toată tabla? Jumătate este a mea!» – şi, cât ai clipi din ochi, a şters ceea ce era scris pe tablă. Învăţătoarea i-a spus liniştită să se întoarcă la locul lui. Alexander a strigat şi mai înverşunat: «Nu plec, mai bine cară-te tu!», după care a băgat de seamă că învăţătoarea păstrează un calm total şi chiar zâmbeşte (Ce-i rămânea de făcut, sărmana? Să-l dea afară din clasă pe huligan nu are dreptul, iar dacă ţipă la el va fi acuzată de cruzime faţă de copil – n.a.), iar colegii, parcă în ciuda lui, au început să râdă. A fugit repede pe coridor, unde a început să bată cu pumnii într-un dulap şi să strige: «Să se care! Să se care!» Din toate sălile de clasă au ieşit în grabă învăţătorii şi elevii, care au încercat să-l consoleze pe sărmanul copil, după care l-au dus acasă. Medicii au început atunci să suspecteze că Alexander suferă de fobia şcolii.”

Iată acum exemple de acaparare a puterii asupra părinţilor:

„Sven îşi trezeşte mama nopţile, cere să i se aprindă lumina şi să i se aducă sticla cu apă, din care, totuşi, nu vrea să bea. Pe urmă «emite legi», potrivit cărora mama trebuie să-l poarte în braţe prin tot apartamentul. El dictează regulile utilizării întrerupătorului şi, în fine, îşi forţează mama să se joace cu maşinuţa lui urmând indicaţiilor lui regizorale…

Irena reuşeşte noapte de noapte, la orele 2:20 fix – poţi să-ţi potriveşti ceasul după ea –, să-şi facă mama s-o ia la ea în pat. Pe urmă mama nu are însă voie să se culce, ci este obligată să şadă cu picioarele încrucişate, s-o legene pe copilă în braţe şi să-i cânte cu glas scăzut melodia unui cântec de leagăn – doar melodia, căci dacă mama începe să cânte cuvintele, Irena protestează cu ţipete pătrunzătoare…

Culcându-se, Ralf insistă ca mama lui să şadă pe marginea patului şi să-i ţină mâna într-a ei până când el adoarme. Nu-i dă voie mamei nici să se întindă, nici să-l mângâie, nici măcar să-i ia mâna dreaptă în locul mâinii stângi…

Jan, în vârstă de cincisprezece luni, a fost dus într-o clinică pediatrică din cauza epuizării extreme de care suferea. Începând din luna a şaptea, Jan s-a hrănit doar cu laptele mamei, refuzând orice altă hrană. Mama s-a împăcat bucuroasă cu situaţia, dar nu-i ajungea laptele ca să-l sature pe copil. Jan îşi trezea mama de trei ori pe noapte, cerând să fie hrănit la sân, iar dacă mama îl refuza, el încerca să-i rupă cămaşa de noapte şi o muşca de piept până la sânge.

Mario, în vârstă de 7 ani, mănâncă numai checuri şi pesmeţi. Da, poate să mănânce orice altceva, dar cu o singură condiţie: ca deasupra lui să fie deschisă o umbrelă…

Katrin avea un an atunci când părinţii au plecat cu ea în munţi. Voiau să renunţe pentru o vreme la stilul citadin de viaţă, aşa că au hotărât să se descurce fără automobil, fără căruţul de copil şi fără televizor. În timpul peregrinărilor montane, tatăl o purta pe Katrin pe umeri. Fetiţa se bucura mai ales când tatăl sărea de pe o piatră pe alta. Odată, obosind, acesta a vrut să se oprească pentru a se odihni, dar Katrin a pretins să meargă mai departe, lovindu-şi tatăl în cap cu pumnişorii din răsputeri. Tatăl s-a supus, dar situaţia s-a repetat, şi odihna a devenit tot mai rară…”

La noi, un astfel de comportament este deocamdată motiv de consult psihiatric (cu toate că, de obicei, nici măcar copiii grav bolnavi nu sunt răzgâiaţi atât de tare încât să-şi permită să se comporte astfel cu adulţii).

După cele descrise mai sus nu te mai miri când citeşti în aceeaşi carte:

„În S.U.A. statisticile au arătat că sunt două milioane de părinţi cu care copiii se poartă crud (este vorba tocmai de violentarea părinţilor de către copii).”

Tatiana Şişova, Cand copilul nu asculta, Editura Sophia, 2015