Credinţa este izvorul curajului

Domnul nostru atrage atenţia, că „toate sunt cu putinţă celui ce crede”. Toţi cei ce au nevoie de curaj în lupta pe care o avem de săvârşit să-şi impulsioneze mai profund propria credinţă. Credinţa este izvorul curajului, iar pe aceasta iarăşi curajul o sprijină.

Se cuvine să ne referim mai pe larg la curaj, deoarece acesta este puterea noastră practică. Prin credinţă recunoaştem viitoarea noastră restaurare şi nemurire. Împreună cu aceasta însă este necesară nevoinţa şi mărturisirea noastră practică.

În greutăţile neputinţelor şi ale schimbărilor firii noastre, care ne chinuiesc, şi în cele provocate de însuşi diavolul, care ne războieşte neobosit, ne rămâne o singură armă şi un singur ajutor, curajul. Produs al personalităţii noastre, el ne ridică la luptă şi veghere. Noi credem că nu suntem singuri, ci cu Dumnezeu, Care ne-a chemat în oastea Sa. Cu voia noastră am luat hotărârea de a ne supune voii dumnezeieşti, pe care o punem în practică şi o considerăm îndatorire.

Unelte ale voinţei şi forţe motrice sunt zelul şi curajul. Diavolul, întrucât cunoaşte acest lucru, încearcă să le paralizeze sub pretextul greşelilor şi al erorilor noastre. El mustră pentru fărădelegile săvârşite şi-l înfricoşează pe om ca un „avocat”: „Iată! Eşti un călcător de lege! Iarăşi te-ai arătat trădător! Nu eşti bun de nimic! De ce te mai străduieşti, de vreme ce eşti neputincios?”

Tot acest ciclu al vicleniei diavoleşti, mai cu seamă la cei necercaţi, provoacă decăderea fizică şi apatia, care este produsul descurajării. De aceea nevoitorul are nevoie de multă luare aminte ca să nu cadă în cursa „avocatului” diavol şi să-i fie paralizată activitatea prin pretexte înşelătoare.

De vreme ce lupta pentru pocăinţă are, într-adevăr, multe aspecte, iar împotrivirile sunt multiple, este firesc, din pricina patimilor şi a obişnuinţelor, care încă există şi lucrează, să se facă greşeli. Atunci diavolul îl prezintă pe Dumnezeu ca judecător şi, prin Urmare, călcătorul de lege (omul) devine de acum răspunzător. Acesta încetează să mai aibă îndrăzneala către Dumnezeu, de vreme ce este trădător, şi în acest fel îşi pierde curajul şi zelul, ajungând să-l stăpânească apatia.

Părinţii noştri cei purtători de Dumnezeu, „cei ce bine s-au nevoit şi s-au încununat”, ne învaţă propria lor experienţă, care zdrobeşte viclenia şi perfidia satanică. Încetăm astfel a-L considera pe Dumnezeu judecător, aşa cum prin înşelăciune ni-L prezintă vrăjmaşul. Îl vedem ca pe Părintele nostru, şi-i răspundem impostorului: „Mergi înapoia mea, satano! Nu am nevoie de avocat! Lui Dumnezeu I-am greşit, în faţa lui Dumnezeu mă apăr, Care S-a făcut om pentru mine, pentru ca să mă înfieze, iar pe tine să te desfiinţeze şi să te zdrobească. Niciodată nu mă voi teme de Tatăl meu, nici nu-L voi lepăda, nici nu-L voi trăda. Lipsa mea de cercare îmi pune piedică şi propria ta facere de rău. Pe aceasta o va desfiinţa Dumnezeu, prin harul Său, iar pe mine mă va răsplăti, pentru că pentru aceasta m-a hărăzit”.

Arătăm, prin cele ce am spus, modul în care nevoitorul trebuie să lupte şi să nu dea înapoi în diferitele lipsuri şi alunecări ce ni se întâmplă.

Sfârşitul pocăinţei este unirea noastră după har şi dar cu Dumnezeu Tatăl, îndumnezeirea însăşi, aşa cum Domnul nostru ne-o descrie. „Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, ca şi aceştia să fieţ în Noi” (cf. Ioan 17,21). În vreme ce forma ultimă a pocăinţei este ca cel ce se pocăieşte, oricât ar fi cedat prin nepăsarea sa, să ţină dreapta credinţă în Dumnezeu şi să nu lepede mărturisirea creştinească. Faptul că ţine şi nu leapădă mărturisirea „cea întru Hristos” înseamnă că se află în starea şi în locul celor ce se pocăiesc. Iar Dumnezeu, prin harul Său, rămâne împreună cu el, aşteptând trezirea lui din întunericul deznădejdii.

Dumnezeiasca milostivire consideră această atitudine mărturisire şi, prin urmare, Dumnezeu, Care caută întoarcerea celor bolnavi şi neputincioşi, îl va trezi, de vreme ce nu a trădat „până în sfârşit” temeiul pocăinţei. Tema mântuirii noastre nu este o chestiune de schimb reciproc. Este o chestiune de credinţă şi mărturisire în Acela care îi mântuieşte în dar pe cei ce cred în El şi aşteaptă împreună-pătimirea şi iubirea Sa de oameni cea de negrăit.

Extras din Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Editura Doxologia