Credinţă şi voinţă

Întotdeauna am crezut în faptul că o credinţă este rezultatul unei voinţe, a unei forţe interioare a omului, care nu are nevoie de niciun fel de construcţii raţionale. Creştinul nu a fost cel a citit multe pagini din Biblie sau Sfinţii Părinţi, nici măcar cel care ajută pe cei nevoiaşi. Mai curând, un creştin este acel care are destulă voinţă pentru un sacrificiu personal în numele lui Hristos. Cam aşa arăta creştinismul primelor veacuri.

Prin voinţă nu înţeleg nicidecum o anumită opţiune intelectuală – mai curând e vorba de o aderenţă instinctuală, iraţională, prin „chemarea sufletului”, iar pentru o chemare nu este destul să citeşti, ci să treci prin nişte suferinţi trupeşti. De aici rezultă că pentru a fi creştin cu adevărat, omul trebuie să sufere. Da, anume să sufere, nicidecum să-şi construiască „paradisul terestru” şi „pace socială”.

Din păcate, în veacul în care ne-a fost dat să ne naştem, într-un veac al luxului şi al comodităţii, suferinţa este un sentiment înfricoşărător. Nu ne este frică doar de inconfortul fizic, dar şi de cel psihologic. Suntem într-o luptă permanentă cu „situaţii stresante” şi „tratamente inumane şi degradante”, încât ajungem să fim mult mai stresaţi, şi mult mai inumani şi degradaţi.

Chiar şi religia am început să o transformăm într-un fel de terapie individuală şi colectivă, pentru a scăpa de „stres” şi „probleme sociale”, de parcă Hristos ar fi fost un fel de ideolog sau un psihanalist.  Mântuitorul nu a fost nici un politician, nici  un filosof, nici un ideolog şi nici măcar un moralist – El Însuşi, viaţa, moartea şi învierea Lui cuprind întregul sens al vieţii creştine, care este foarte departe de ceea ce numim noi “existenţa şi coexistenţa psiho-biologică a speciei umane”.

Cum se explică faptul că în timpul războaielor şi prigoanelor crunte – noi avem pace în suflet, iar pe timp de pace – război în suflet? Oare cumva prin războaie şi prigoane ne vine Mântuirea?

În limba română, „nevoia” înseamnă „greutate”, „dificultate” determinată de lipsa unei voinţe. De fapt, am putea inversa puţin formula: nevoia vine, nu ca un rezultat al lipsei voinţei, ci ca un leac pentru a întări voinţa, prin urmare – credinţa. Fără oameni cu voinţă, nu există creştini. Creştinismul este o religie a oamenilor puternici, a celor „tari cu duhul”, nu a unor nemernici care se complac în starea de viermi. Viermii nu se pot mântui, chiar dacă au ieşit şi ei din pământ. Se poate mântui doar Omul – chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Prin urmare, din poziţia noastră de viermi, trebuie să ne ridicăm pe scara ierarhică la statutul de Om, iar de acolo “s-o luăm” spre îndumnezeire.