Creştinul este prieten cu toţi şi cu nimeni

Citind cartea “A iubi înseamnă a ierta” am dat peste un paragraf care nu numai că m-a uimit dar mi-a şi schimbat total poziţia faţă de prietenia dintre oamenii: “…Creştinul este prieten cu toţi şi cu nimeni. Cu toţi, pentru că nu poate să nesocotească pe cineva şi cu nimeni pentru că nu poate să prefere pe cineva… Astfel de oameni sunt şi nu sunt prieteni cu toată lumea, pentru că nu-şi mai aparţin, ci au devenit un bun comun al tuturor, ca şi Dumnezeu, ca şi dragostea…”

Şi am înţeles că, aşa cum între doi soţi la mijloc stă Hristos, aşa şi într-o relaţie de prietenie baza este Dumnezeu. Nu poţi trăi o prietenie curată până ce nu cobori în adâncul inimii lui, dacă nu ştii să întinzi mâna către celălalt prin Hristos, dacă nu ştii să te jertfeşti pentru el, prietenia e o renunţare la tine pentru cel de lângă tine, e o răstignire pe Cruce, necazurile lui devin ale tale, plânsul lui este al tău, fericirea lui este fericirea ta.

Până nu te cobori în inima lui, până ce nu-i simţi adâncul ei, cu toată profunzimea ei, nu vei cunoaşte prietenia. Toate acestea nu stau decât în Adevăr, în Hristos care este şi Calea şi Viaţa. O astfel de relaţie nu trebuie să fie spre osândă, o cârdăşie către rău, o încuviinţare a răului de dragul prietenului tău, o aprobare a celuilalt călcând peste legile Domnului sau, aşa cum din păcate este cel mai comun, călcând peste ceilalţi fraţii ai tăi, mergând până la a pierde chiar vieţile lor de dragul prietenului tău, la a nesocoti pe toţi cei din jur. Nicicum iubirea nu stă la baza unei astfel de relaţii deşi la prima vedere s-ar spune că şi aceste nelegiuiri se fac pentru celălalt, ca un prinos de dragoste adus lui, dar la ce folos dacă Hristos nu este între ei, dacă Hristos nu este trunchiul relaţiei lor?!

Binecuvântaţi sunt acei dintre noi care au găsit o prietenie frumoasă, un suflet care să fie lângă ei în necazurile vieţii, un suflet care să-i tragă din păcat, o adâncă cârdăşie nu spre osândă ci spre mântuire, o întărire reciprocă, o unire a nebuniei pentru Hristos, o permanentă luptă comună spre a nu se abate de pe cale.

La bază, de data acesta, nu poate sta decât iubirea care va dăinui şi dincolo de veşnicie, o iubire care te face să mijloceşti în rugăciuni şi cereri la Hristos mai întâi pentru el şi mai apoi pentru tine, care te face să fii lângă el mai înainte ca el să-şi slobozească oftatul inimii sale.

Are grijă Hristos să ne înveţe când să-i vorbim, cum să-i vorbim şi când să tăcem. Mulţii uită să tacă, tăcerea are în ea o adevărată înţelepciune, gura tace ca inima să vorbească, de multe ori vorbim numai noi, avem impresia că le ştim pe toate, nici nu apucă să-şi spună off-ul că deja avem soluţii, ştim tot, mai ales noi ăştia care tocim pragul Bisericii, dar uitam că de multe ori nu e nevoie decât să fim prezenţi cu inima, să tăcem, să-l lăsam pe inima noastră să-şi plece capul, să-şi verse lacrimile şi atât.

Nu gura noastră îl va ridica atunci când va cădea, ci în astfel de momente inima face mai mult. Şi învăţăm să tăcem, să-l ascultăm ca şi cum i-am picta cu răbdare fiecare cuvânt al său, să ne îndreptăm pe noi ca mai apoi să-l îndreptăm pe el, să nu cumva să-l stricăm după rătăcirile noastre şi cel mai important să nu avem niciodată aşteptării de la el, ci întotdeauna de la noi, să nu-l judecăm ci întotdeauna să ne judecăm pe noi pentru păcatul lui, dacă avem putere să-i ridicăm noi căderea lui, să o luăm noi asupra noastră şi să ne căim în faţa Domnului ca şi cum am face-o pentru noi.

Într-o perioadă a tehnologiei atât de avansate am ridiculizat prietenia atât de mult, am contorsionat-o diminuându-i profunzimea şi intensitatea ei. Nu ne mai plecăm genunchi la mătanie pentru prietenul nostru ci îi dăm un beep, numai lăsam inima să-l caute, să-i vorbească dorul nostru, dragostea noastră curată şi frumoasă ci ne rezumăm la un sms. Vorbim pe mess, pe mail şi ne dăm prietenii adevăraţi, cu adevărate pretenţii de la celălalt, nu numai în cerere dar şi în cunoaşterea lui.

Până ce nu învăţăm să ne coborâm în inima celuilalt, să ne identificăm cu el nu vom face mare lucru cu prietenia pe internet, cu palavragelile, aparent constructive, dar fără rost de urcare ci mai degrabă de poticneală. Decât să stăm la nesfârşite trăncăneli despre vrute şi nevrute mai bine să ne plecăm genunchi la rugăciune, asta mai întâi şi mai apoi, dacă mai este timp, şi de vorbă. Nu zic că-i rea, întru totul, dar fără socoteală dreaptă ne face să pierdem timpul atât de preţios în mântuirea noastră.

Din marea înţelepciune a Lui Dumnezeu interacţionăm cu unii mai mult decât cu alţii, avem mai multe în comun cu anumite persoane, anumite afinităţii decât cu alţii dar aşa cum spunea şi Ieromonahul Savatie Baştovoi să nu uităm să fim prieteni cu toţi şi cu nimeni. Să căutăm să iubim, să-i odihnim pe toţi la fel, să mijlocim pentru toţi şi orice ar fi, oricâte am pierde să nu uităm să fim mai întâi prieteni cu Dumnezeu. El are grijă să ne înveţe restul. Nu-i lucru uşor căci de multe ori pentru această prietenie cu El lumea ne va condamna, ne va trage în jos, ne va osândi, ne vom pierde poate chiar şi familia. N-ai cum să fii prieten cu lumea şi cu Dumnezeu în acelaşi timp sau cum spune Apostolul Iacov: „Cine se face prieten cu lumea se face vrăşmaşul Lui Dumnezeu.”

Să nu deznădăjduim de suntem fără de prieteni, nu vor alţii să fie prietenii cu noi să fim noi cu ei, nu vor să ne iubească, să ne asculte, să ne înţeleagă să o facem noi cu ei, necondiţionat, fără a impune nimic, fără a cere nimic la schimb, să dăruim, chiar şi atunci când nu mai avem ce, să le dăm răbdarea noastră chiar şi atunci când suntem noi la limită, să nu fim zgârciţi cu acestea că nu de la noi dăm ci din bogăţia Lui Dumnezeu şi atunci când simţim că nu mai putem să spunem nimic, să facem nimic să ne rugăm.

De ni se întâmplă precum Apostol Pavel spune: „Nimeni n-a rămas cu mine, ci toţi m-au părăsit, iar Domnul a stătut lângă mine şi m-a întărit” să-i mulţumim Domnului pentru marea minune că am rămas cu El, că doreşte să ne facă prietenii Lui.

Ce dar, ce binecuvântare! Şi nu numai cu El ci cu toţi ai Lui, casnicii Lui, Sfinţii Lui, tot cerul e lângă noi, îngerii ne slujesc, Maica stă cu mâinile ridicate pentru noi la rugăciune, ce motive mai avem să ne simţim singuri, trişti, părăsiţi?!

„Hristos spune: Eu sunt părintele tău, Eu sunt fratele tău, Eu sunt mirele sufletului tău, Eu sunt scăparea ta, Eu sunt hrana ta, Eu sunt îmbrăcămintea ta, Eu sunt rădăcina ta, Eu sunt sprijinul tău, Eu sunt tot ce-ţi doreşti tu. Când mă ai pe mine nu-ţi lipseşte nimic. Eu sunt slujitorul tău, pentru că am venit să slujesc nu să fiu slujit. Eu sunt prietenul tău şi mădular al trupului tău şi capul tu şi fratele tău şi sora ta şi mama ta. Eu sunt toate pentru tine. Nu trebuie decât să stai lângă mine. Pentru tine Eu m-am făcut sărac şi pribeag, pentru tine am ridicat Crucea şi am coborât în mormânt, am venit pe pământ pentru tine, trimis de Tatăl iar în cer Mă rog pentru tine Părintelui Meu. Tu eşti totul pentru Mine şi frate şi împreună moştenitor şi prieten şi mădular al Trupului Meu. Ce vrei mai mult de atât? De ce îl dispreţuieşti pe Cel care te iubeşte atât de mult?” (Sf Ioan Gură de Aur)

Slavă şi Lui Dumnezeu laudă!

(Maria Vicol)