Crucea bunicii

La începutul anului 1965, fetiţa unui savant cunoscut, membru al Partidului Comunist, a fost dusă într-o clinică pentru copii. Fetiţa, care avea pe atunci 8 ani, era internă într-o şcoală, întrucât părinţii ei fuseseră nevoiţi să meargă în străinătate pentru a realiza un proiect impus de guvernul de la Moscova.

Copila fusese dusă la spital din cauza febrei mari din ultimele trei zile.

În cea de-a cincea zi starea ei s-a agravat mult, copila pierzându-şi total cunoştinţa. După ce medicii au examinat-o rapid au trimis o telegramă părinţilor, anunţându-i că fetiţa lor e foarte bolnavă, şi va muri probabil în trei, patru zile. Medicul a dus-o într-o rezervă şi i-a pus masca de oxigen, dar temperatura tot nu scădea şi pulsul era accelerat; micuţa fetiţă bolnavă, extrem de slăbită, respira cu mare greutate, iar starea i se înrăutăţise. Deodată, ea s-a ridicat din pat, spunând: „Unde sunt mama şi tata? De ce n-au venit la mine?”

Doctorul şi infirmiera au încercat să o liniştească, asigurând-o că părinţii ei vor sosi în curând cu avionul.

„-Chemaţi-o atunci imediat pe bunica; ea locuieşte pe strada X. Grăbiţi-vă, altfel voi muri. Numai ea mă poate ajuta!”

Imediat s-a împlinit dorinţa ei. Maşina spitalului a adus-o la prânz pe bunică, căreia îi părea rău că nu fusese anunţată mai devreme şi care a cerut să rămână singură în cameră cu nepoata ei. Medicul a rugat o infirmieră să le supravegheze fără a fi văzută.

Bunica a scos de la piept ceva ce a pus în mâna stângă a nepoatei, apoi a îngenuncheat lângă pat şi a ânceput să se roage. Astfel a trecut o oră.

Medicul a fost înştiinţat de ce se petrece în camera bolnavei şi a revenit spunând cu o voce calmă, dar autoritară: „Tovarăşă, lăsaţi copilul să moară în pace!” Fetiţa care se odihnea cu ochii închişi i-a deschis şi i-a răspuns liniştit, însă cu hotărâre în glas:

„Tovarăşe doctor, cine v-a spus că o să mor? Nu mai am febră, mă simt bine şi mi-e foame.”

Foarte tulburat, medicul i-a cercetat pulsul. Era normal. Temperatura la fel. Durerea de cap dispăruse. Atunci medicul i-a adus lapte.

„Acum vreau să dorm, i-a spus copilul, bunica va rămâne cu mine în noaptea aceasta.” După care a cuprins-o un somn profund. În timpul nopţii medicul a venit de cinci sau şase ori să vadă cum se mai simte. Temperatura şi respiraţia erau normale. Orice pericol fusese îndepărtat definitiv.

A doua zi dimineaţa, la şapte şi jumătate, când infirmiera a intrat în cameră a fost surprinsă să o vadă pe fetiţă râzând şi vorbind cu bunica ei.

Când i s-a adus lapte, copilul s-a închinat  înainte  să  bea. Atunci infirmiera

 i-a spus pe un ton jumătate serios, jumătate în glumă:”Sărăcuţa! Eşti membră a Organizaţiei pionierilor, ce faci? Şi dumneavoastră, doamnă, cine sunteţi?”

Fetiţa i-a răspuns cu stăpânire de sine: „De ce nu trebuie să fac semnul crucii? Dacă crucea n-ar fi fost aici, m-aţi fi îngropat în dimineaţa asta. Credeţi că nu ştiu că eram pe moarte?”

La aceste cuvinte ea a arătat crucea pe care o ţinea în mâna stângă. Era o cruciuliţă delicată, cu o lucrătură minunată, de pe vremuri. Pe o parte era reprezentat Iisus Hristos, iar pe cealată era gravată inscripţia:”Mântuieşte-ne şi ne păzeşte.”

Infirmiera a raportat cu de-mănuntul medicilor care erau, majoritatea, membri ai Partidului Comunist. Ei au ajuns la concluzia că este vorba de un caz foarte rar de autosugestie.

„Dacă asta este într-adevăr – a spus unul dintre ei – să facem o experienţă ca să verificăm. Să-i cerem acestei doamne în vârstă să ne încredinţeze despre vraja ei şi pentru băieţelul muribund din camera învecinată. Nu mai are decât câteva ceasuri de trăit şi în plus, vârsta fragedă îl împiedică să înţeleagă.”

Acest copil avea doi ani şi jumătate. Părinţii lui erau comunişti fanatici, care, bineînţeles, nu-i vorbiseră niciodată de Dumnezeu.

La cererile repetate ale medicilor, bunica a acceptat să împrumute crucea, însă cu condiţia să intre şi ea în cameră şi să se roage lângă micuţul bolnav. Băieţelul căruia i se dăduse o doctorie dormea. Bunica a îngenuncheat şi a început să se roage, de data aceasta în prezenţa infirmierelor şi a  trei medici care stăteau în picioare neclintiţi şi tăcuţi, aşa cum ceruse ea.

Rezultatul a fost acelaşi: vindecare totală. În ciuda eforturilor ca această minune să fie ţinută în ascuns, cineva a divulgat-o şi s-a făcut mare vâlvă.

După o perioadă de timp, într-o noapte, două maşini negre, cu farurile stinse opreau la periferia Moscovei, în faţa locuinţei bunicii. Doi oameni au coborât din maşină şi au intrat în casă. Câteva momente mai târziu ei plecau cu bătrâna.

 În aceeaşi noapte, bătrâna, putea fi văzută, într-o casă luxoasă din Moscova, rugându-se la căpătâiul unui bărbat de o anumită vârstă,  foarte bolnav.   

„- Nu-ţi fie teamă, copilul meu! Ia această cruce în mână şi roagă-te cu mine! Fă-ţi semnul crucii, şi toţi cei de faţă să faceţi la fel, pentru ca bolnavul să se poată vindeca.”

          După ce a terminat de vorbit, bunica îngenuncheată a început să rostească rugăciunea Sfintei Cruci: „Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui, şi să fugă de la faţa Lui toţi cei ce-L urăsc pe Dânsul. Să piară cum piere fumul; cum se topeşte ceara de la faţa focului, aşa să piară diavolii de la faţa celor ce iubesc pe Dumnezeu şi se însemnează cu semnul crucii şi zic cu veselie: Bucură-te, preacinstită şi de viaţă făcătoare crucea Domnului, care alungi pe Diavoli cu puterea Celui Ce s-a rastignit pe tine, a Domnului nostru Iisus Hristos, şi s-a pogorât la iad, şi a călcat puterea diavolului şi te-a dăruit nouă pe tine, cinstită crucea Sa, spre alungarea a tot pizmaşul. O, preacinstită şi de viaţă făcătoare Crucea Domnului, ajută-mi cu Sfânta Doamnă Fecioară, Născătoare de Dumnezeu, şi cu toţi sfinţii în veci. Amin.”

           Ceea ce se poate spune este că acest om, care avea o poziţie şi o funcţie înaltă, fiind membru în Sovietul Suprem, s-a vindecat.

         Schitul românesc Prodromu, Sfântul Munte Athos – „Noii martiri ai pământului rus(2)” – Protoiereu Mihail Polski