Crucea vieții omenești

Un creștin odinioară

Tot se căina mereu:

Grea mai este Crucea asta

Ce mi-a dat-o Dumnezeu.

 

Cum o dau nu-mi iese bine

De necazuri nu mai scap

Și muncesc din greu ca boul

Până cad lângă proțap!

 

Iaca alții sunt mai leneși

Și trăiesc mai în belșug

Numai mie (vorba ceea) „boii

nu-mi mai trag la jug”.

 

Și ofta creștinul nostru și

Mereu era cârtind

Nimeni nu putea odată

Să-l audă mulțumind,

 

Însă Cel de sus Părinte,

Care ajută pe mișei

Căutând din cele Sfinte,

cercetatu-l-au pe el:

 

A trimis la el un înger

Noaptea când dormea trudit

Și luând pe om de mână

L-a urcat pe deal la Schit.

 

Se făcea că este ziuă

Și erau numai ei doi

Între niște Cruci frumoase

Felurite după soi.

 

Unele erau de aur,

Altele de fier și lemn,

De argint și de aramă,

Fiecare cu un semn.

 

Zice îngerul atuncea:

„Ia-ți o Cruce care vrei

Numai potrivește-o bine

și te-ntoarce la bordei”,

 

Lacom el apucă-n grabă,

Cea de aur mai întâi

Încercând s-o tăbârcească

Pe voinici umerii săi.

 

Dar nu-i chip ca s-o urnească

Și privind la ea cu jind

Se pogoară mai la vale,

La o Cruce de argint.

 

De prea multă, strălucire

Nu te poți uita la ea,

Dar voind el s-o ridice

Vede că-i grozav de grea

 

Se mai uită, iar încearcă

Până ce își ia de seamă

Să-și aleagă altă Cruce

Tot frumoasă, de aramă.

 

Dar în ciuda lui și aceea

Pentru dânsul este grea

Cea de marmoră mai tare,

Cea de fier cam tot așa.

 

Lângă ele mai la vale,

vede sub un copăcel,

Cruce de stejar ușoară

Numai bună pentru el.

 

O ridică deci și pleacă

Iară îngerul pe drum

Îl întreabă pentru Cruce,

Dacă-i mulțumit acum.

 

Slavă Domnului, răspunde,

Tare-s mulțumit cu ea,

Căci din toate numai asta

Este după vlaga mea!

 

Îngerul atunci îi zice:

Omule nemulțumit,

Pentru Crucea,vieții tale

Totdeauna ai cârtit!

 

Astăzi țe-am adus anume

Ca să-ți fie semn

Că nici una nu poți duce

Decât Crucea cea de lemn.

 

Asta este „Crucea vieții”

Dată ție de când ești

Deci lui Dumnezeu dă slavă

și de-acum să nu cârtești

 

Cele de metale scumpe

sunt a oamenilor sfinți

Care sufăr pân’la sânge,

întru grele nevoinți

 

Iară tu cu sărăcia

lesne te vei mântui,

Dacă vei păzi credința

și răbdând vei mulțumi!

 

Extras din Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamț — Hozevitul, Rugăciune, Poezie, Învățătură Ed. Doxologia, Iași, 2010, p. 52-53