Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropiaţi-vă!

Copiii se deprind şi înţeleg deja că părintele nu aduce „miere” sau „neam-neam”, ci pe Hristos ni-L oferă.
Cât de des, dragii mei, maturii sunt mai de ţâţă decât pruncii…

„Părinte, vreau să mă spovedesc!” „Doamne ajută, soro, ce vrei să mărturiseşti Domnului?” „Păi, n-am ce mărturisi, am venit pentru că ne-aţi spus că măcar o dată în post trebuie să ne împărtăşim, dar nu fără spovedanie”.  Of-of-of… şi iarăşi of!
Suntem sfinţi, nu avem ce mărturisi. Poate, chemăm un pictor, va face o icoană din noi, o vom pune în iconostas şi ne vom închina în faţa ei? Un creştin chiar mi-a răspuns „Da, se poate”.

Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste…
Ca să fie acestea, noi, slujitorii, trebuie să muncim mult. Această muncă e asemenea durerilor de naştere ale unei femei, dar după ce ea naşte, uită de durere, ci se bucură că s-a născut om în lume (Ioan 16, 21). Ne întristăm, văzând nedreptatea, dar ne bucurăm, când vedem că s-a născut om în lume!.

Este nevoie să suportăm aceste dureri, ca să ne bucurăm împreună. Uneori – de foarte multe ori! – este nevoie noi înşine să ne naştem – oameni în lume. Doar, cel mai credibil îndemn este acel, izvorât din propria experienţă, este exemplul propriu.

Dacă noi ne apropiem de Împăratul Cerurilor, trebuie să ne desprindem de pământescul. Hristos ne îndeamnă – Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Marcu 8, 34). Şi iarăşi, spune Mântuitorul – Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute (Ioan 20, 23).

Primul îndemn ne este adresat tuturor, prin acesta noi fiind chemaţi să muncim mult asupra a tot ce ne leagă de pământesc, de trecător, de deşertăciune. Să ne lepădăm de noroiul poftelor şi gânduri pierzătoare de suflet. Să ne cercetăm mereu conştiinţa şi să comparăm pornirile noastre cu voia lui Dumnezeu. Să ne redobândim Chipul şi Asemănarea cu Dumnezeu. Este o muncă imensă, poţi munci o viaţă întreagă. Pentru a ne asigura că mergem în direcţia corectă, trebuie să ne ţinem de oameni cu experienţă duhovnicească, adică, să comunicăm cu părintele spiritual.

Comunicarea aceasta se numeşte spovedanie. Nu întotdeauna trebuie să o formalizăm, ci este important să ne cercetăm cugetul şi să murim în fiecare zi păcatului, ca să ne naştem din nou, în Duh, spre Viaţă Veşnică. Iar în cadrul Tainei Mărturisirii să descoperim în faţa părintelui duhovnic rezultatul acestei munci. Nu să ne lăudăm că l-am batjocorit pe vecinul, că am bârfit cu vecina, că am mâncat o fărâmitură de brânză în post, şi aşa mai departe… Astea-s nimicuri, dacă nu însoţim şirul păcatelor cu adânca pocăinţa pentru nimicnicia şi nemernicia noastră. Acest lucru se face doar prin cugetare şi atenţie permanentă.

Sfântul Apostol Pavel de nenumărate ori ne îndeamnă la muncă asiduă, neîntreruptă, spre luminare şi încordare duhovnicească: „Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos”. Deci luaţi seama cu grijă, cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi. Răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt. Drept aceea, nu fiţi fără de minte, ci înţelegeţi care este voia Domnului (Efeseni 5, 14-17). Auziţi, să ne deşteptăm şi să fim vigilenţi, ca fecioarele cele înţelepte care L-au întâmpinat pe Mirele cu candelele aprinse! (Matei25, 1-13). Şi să preţuim timpul ce ne este dat pentru lucrarea spre mântuire. Ajutor în această lucrare îl avem, repet, pe duhovnic, care are puterea de a lega şi dezlega.
În mănăstiri călugării se spovedesc zilnic, nu de fiecare dată în faţa duhovnicului hirotonit, ci în faţa părintelui duhovnicesc, care tot monah este. Nu toţi monahii sunt preoţi, dar numai preotul poate lega şi dezlega. Iar pentru a primi această dezlegare, trebuie să ne apropiem de duhovnic în Taina Spovedaniei, deoarece nimeni dintre cei legaţi cu pofte şi cu desfătări trupeşti nu este vrednic să vină şi să slujească lui Hristos, sau se apropie de Sfântul Potir pentru a se împărtăşi de El. Nici preotul, nici mireanul. Trebuie să primim dezlegare, dar o primim nu ca un bilet la împărtăşanie – na, te-ai spovedit, iertate îţi sunt păcatele, du-te şi papă supă! – nu!, ci prin lucrare intensă, prin rugăciune, muncă asiduă, cu sudoare de sânge şi cu lacrimi de pocăinţă primim această dezlegare.

Trupul lui Hristos este foc ce arde pe tot cel ce se apropie de el cu nevrednicie. Moise, când a văzut rugul cel aprins ce ardea dar nu se mistuia, îndemnat de curiozitate, a vrut să se apropie, dar a primit interdicţia: „Nu te apropia aici! Ci scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt!” (Ieşirea 3, 5). Iată şi nouă ni se cuvine să ne scoatem încălţămintea din picioare – pe care este lipit tot noroiul pământesc – şi să venim, cu frică de Dumnezeu, cu credinţă, şi cu Dragoste!

Să venim de fiecare dată când suntem chemaţi – dar numai după ce ne-am scos încălţămintea din picioare. Nu toţi putem să rupem aceste sandale ce sunt lipite de tălpile noastre – uneori ele se rup cu tot cu carne. Pentru aceasta trebuie să muncim mult. Unul cu uşurinţă le poate scoate, de aceea se va apropia cu îndrăznire, dar şi cu frică de Dumnezeu – să nu se ardă, cu credinţa mântuirii, şi cu dragoste pentru Sfinţenie, iar altui îi trebuie un cizmar iscusit – sau un chirurg – de fiecare dat când este nevoie să scoată încălţămintea. Primul se va împărtăşi fără spovedanie de fiecare dată – pentru că a putut scoate încălţămintea, iar al doilea va avea nevoie de spovedanie în faţa duhovnicului – cizmarului sau chirurgului – ca să fie ajutat.  Primul se va mărturisi o dată, şi se va împărtăşi de mai multe ori, iar al doilea se va mărturisi de două, trei, … zece ori, până când i se vor dezlipi încălţămintele de pe picioare, şi doar atunci va îndrăzni să se apropie de Potir, pentru că TRUPUL LUI HRISTOS FOC ESTE!
La sfârşitul fiecărei Liturghii auzim îndemnul slujitorului: Cu pace să ieşim!

Prin aceste cuvinte suntem îndemnaţi să-i urmăm pe Sfinţii Apostoli, trimişi de Hristos în lume: Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin (Matei, 28,19-20).

Nu putem să-l învăţăm pe cineva, dacă noi înşine nu suntem învăţaţi. De aceea, este extrem de important ca noi să ieşim în lume, fiind potire ce poartă Trupul şi Sângele Mântuitorului, şi purtându-ne asemenea acestor potire. Mitropolitul Antonie de Suroj spunea despre aceasta:  „Dacă noi am devenit potire, noi ieşim din biserică, ducând în noi toată această capacitate vindecătoare, mângâietoare, întregitoare, iertătoare, înnoitoare a lumii exterioare, pe care ne o dăruieşte Hristos”[1].

Părintele Antonie insista că Liturghia nu se termină niciodată. El folosea termenul Liturghie după Liturghie, adică, slujire divină neîntreruptă.
Imediat ce am ieşit din biserică, noi mergem în lume, trimişi de Hristos şi ducându-L pe Hristos celor din afară. Noi suntem vase sfinţite, lămurite în foc. Să nu stingem focul în noi şi să muncim mereu! Să muncim în rugăciune – urmând îndemnul Sfântului Apostol Pavel: Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi. Duhul să nu-l stingeţi. Proorociile să nu le dispreţuiţi. Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine; Feriţi-vă de orice înfăţişare a răului. (Tesaloniceni 5, 17-22).

 Pr. Constantin Cojocaru

preotconstantincojocaru.blogspot.com