Cu lemne în pădure (mărturii ale deţinuţilor politici din România postbelică)

În luna Decembrie 1947 a fost ger grozav și multă zăpadă. Lemnele pentru încălzit erau pe sfârșite. Până să aducem o cantitate mai mare, noi, cei mai tineri, am hotărât să mergem la pădure. Nicu Mazăre confecționase o sanie de lemn de salcâm cu care transportam diferite lucruri.

Participam mai mult pentru plăcerea drumului și a pădurii împodobite de promoroacă scânteietoare. Am făcut două sau trei călătorii cu săniuța, capabilă să suporte un metru cub de lemne de fag; o târam la deal și ne purta la vale. Cu Valeriu Gafencu, Ion Ianolide, Marin Naidim, Nicu Mazăre, Delu Bălan, Iordache Ion făceam aceste escapade.
Punctul de exploatare cel mai accesibil era pe pâraiele Cuțului și Mărului, afluenții Gălzii, dincolo de Chei, la 15-20 kilometri de colonie. Plecam după miezul nopții și reveneam când se înnopta. Ne aflam la 700 de metri altitudine și ne odihneam la o gustare. Apoi am tăiat un carpen bătrân; exemplarele frumoase sunt oprite de la tăiere de seminceri. Tăindu-l și fasonându-l, l-am încărcat; spre amiază eram gata de plecare. Cu două lanțuri bune făcusem presucea în față și în spate, asigurând stabilitatea lemnelor. Nicu Mazăre, cel mai destoinic dintre noi, ședea în față cu o patină în picior, jucând rolul cârmaciului. Iordache Ion, Delu Bălan și eu, pe laterale și în spate, eram frânari, ținând întins frânghiile cu care legasem sania. Fiind pe pantă de gheață sania prindea viteze mari și, pentru a nu-l strivi pe Nicu, smuceam sania blocând-o de-a curmezișul pârâului sau proptind-o în câte o cotitură. Ieșisem de pe pârâu în drumul pădurii și treceam prin Poiana Gălzii unde cele trei-patru case ale pădurarilor sunt singurele locuințe. În dreapta se înălța o detunată golașă și pitică, Bulzul Gălzii. Din cauza bușiturilor unul din lăstarii de fag cu care făcusem presuceaua lanțului s-a rupt. Numai pe celălalt mal al Gălzii se mai vedeau câteva pâlcuri de fagi. Dar câteva ochiuri de apă se zăreau ici și colo. Din gardul făcut din pari înfipți în pământ și împletiți cu curpeni, al ogrăzii casei pădurarilor, am smuls un par potrivit. Soția pădurarului tocmai ieșea din casă și a strigat la mine.
– Măi omule, de ce strici gardul? Nu sunt lemne destule în pădure?
Grăbit să nu ne prindă noaptea pe drum, în loc să explic femeii ce m-a împins la acest fapt și să-mi cer iertare, i-am răspuns cam cu năduf.
– Nu vezi dumneata că mi s-a rupt lemnul de la presucea? Unde vrei să mă mai duc acum?
Femeia și-a văzut de treabă spre grajdul vitelor, iar noi, după ce am fixat lemnele, am pornit grăbiți târând sania după noi.
Pe drum simțeam o neliniște în cuget pentru ceea ce făcusem. Nu atât pentru că luasem lemnul, cât pentru felul în care-i vorbisem femeii. De ce mă mâniasem? De ce nu i-am vorbit frumos cerându-mi iertare pentru îndrăzneală. Eu eram vinovatul, tot eu cel obraznic. Tulburarea aceasta m-a oprit să mă împărtășesc la Crăciun.
Înainte de Anul Nou 1948, aducându-se lemne cu carele în colonie, am luat patru lemne din stiva noastră și într-o noapte, fără să știe nimeni, am plecat cu ele pe sanie, să înapoiez femeii împătrit, ca Zaheu.
În zori, când intram în Galda de Sus, mi-a tăiat calea, ieșind de pe o uliță, un gospodar care, cu sania plină de saci, trasă de doi bouleni, se ducea la moară. Mai toți oamenii din regiune ne cunoșteau pe cei de la castel. Privind mirat la mine și la lemne zise:
– No, domnișorule, d-apoi ai plecat cu lemne la pădure?
– Chiar așa, bade, i-am răspuns și eu zâmbind.
– Leagă săniuța de a mea și sui lângă mine să mai vorovim până ți-o fi voia.
La un moment dat zise:
– No, c-am trecut de baci Toader, cioplitorul de spițe și obezi.
– Nu la dânsul merg, ci în Poiana Gălzii!
– D-apoi, nu mă bolânzi de cap, chiar la pădure te duci cu lemne?
– Da, bade! Uite, am furat un lemn din gardul pădurarului și în loc să-mi cer iertare, am fost obraznic și-am înfruntat-o pe soția lui.
Și i-am povestit toată isprava mea.
– Domnișorule… D-apăi, cade pădurea pe el și dumneata îi duci în loc de unul patru?
Atunci i-am povestit întâmplarea cu Zaheu vameșul: „Doamne, de am nedreptățit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”. Omul s-a uitat lung la mine. Trebuind să intre pe ulița morii, am coborât, am dezlegat săniuța și mi-am luat rămas bun de la el, mulțumindu-i pentru ușurarea poverii. Mi-a întins mâna, apoi și-a făcut cruce: „Doamne, trăii să o văd și pă aiasta!”
Când am ajuns la căsuța pădurarului, un cățel legat în lanț dădu de știre că cineva era la poartă. Gospodina tocmai ieșea cu șiștarul să mulgă văcuța. S-a apropiat, curioasă de vizita matinală. Am salutat și i-am explicat de ce am venit, rugând-o să mă ierte și, ca semn al iertării, să-mi dea voie să-i sărut mâna și să primească lemnele împătrit. Femeia era așa de surprinsă și de încurcată că a început să plângă:
– No, da’ vezi, că aproape nu-mi aduc aminte, domnișorule. Că eu…, ca o ticăloasă, nu puteam să tac? Că doară am văzut că de nevoie ai luat lemnul. Cade pădurea pe noi. De lemne avem noi lipsă? Da’ amu intră în casă să te încălzești o țâră, până mulg vaca, și-i bea o căniță de lapte cald.
La fereastră două chipuri de îngeri dulci priveau cu ochi de lumină scânteietori zăpada albă și lucioasă. Am intrat și m-am desfătat de jocul și ghidușiile micuților, o fetiță și un băiețel de trei-patru anișori.
Pădurarul sosi din schimbul lui de noapte. Îl vedeam pe fereastră, un bărbat înalt, frumos, cu mișcări legănate, cu privire ageră. Privi mirat la săniuța încă nedescărcată; clătinând din cap a intrat în casă. M-am ridicat și l-am salutat, explicându-i și lui pricina venirii mele. Mi-a zâmbit:
– Mi-a spus un frate al tatei, că tată-meu e mort pe front, că veneau înainte de război unii care cântau în satele noastre și se duceau la Biserică și vorbeau cu oamenii ca popii și spuneau că o să vină comuniștii peste noi dacă ne pierdem credința. No, mă tem că ești dintre ăia, am auzit că amu mulți îs robi și muncesc pe moșia lui Albini. Dreptu-i?
– Da, bade, chiar așa.
– No, atunci alege din două una: ori te bat cu alea patru rude ce le-ai adus, ori vă trimit patru care cu lemne la castel. Care ți-a plăcea din două?
Am râs amândoi și ne-am îmbrățișat. Femeia a adus laptele și cu toții am servit o gustare, apoi, luându-mi rămas bun, m-am întors liniștit în colonie.
* * *
Scrupulozitatea poate părea puțin exagerată. Am constatat însă pe propria conștiință, nu pe piele, care de multe ori nu e prea simțită, că dacă lași să treacă acele subțiri reproșuri cu timpul îți adormi trezvia – cum numesc Sfinții Părinți această formă de vigilență spirituală – și pentru alte fapte mai grave și mai greu de îndreptat.
Dar trebuie menținut un echilibru fiindcă poți cădea în ipocrizie sau în deznădejde. Simțirea minții, de care Sfinții Părinți fac foarte mult caz când este vorba de scrutarea aspectelor duhovnicești, trebuie să funcționeze totdeauna ca o balanță sensibilă, vizând finalitatea actului pe care-l săvârșești. Dacă nu ai ca finalitate apropierea și integrarea ta mai profundă în Hristos, atunci ai făcut din metodă scop, ignorând pe Hristos și îndreptățindu-te din fapte; sau, ignorând mila și bunătatea lui Dumnezeu, ieși de sub har. Socotindu-ți starea de vinovăție nedemnă de atenția Divină, te osândești în numele tău și pierzi nădejdea în mila și dragostea lui Dumnezeu Care L-a dat pe Fiul Său pentru tine.
Atenție, deci: păcatul, ispita, trebuie sancționate; dar oricât de grave ar fi ele nu trebuie să ne despartă de nădejdea milei și dragostei lui Hristos. Altfel pierim ca Iuda, în loc să ne salvăm ca Petru.

Virgil Maxim – IMN PENTRU CRUCEA PURTATĂ, Editura Antim, 2002