Cu muncă şi grijă multă se uită de Dumnezeu

În ziua de astăzi, oamenii sunt foarte răspândiţi – fiindcă nu trăiesc simplu. Deschid multe fronturi şi se pierd în grija cea multă. Eu pun în bună rânduială un lucru-două şi abia apoi mă gândesc la altele, niciodată nu fac mai multe lucruri deodată. Acum mă gândesc să fac lucrul cutare; îl termin şi abia după aceea mă gândesc să fac altceva. Pentru că dacă încep altul fără să îl fi terminat pe primul, nu am linişte. Când cineva are de făcut mai multe deodată, o ia razna. Şi numai ce se gândeşte la ele, că îl şi apucă schizofrenia.

Când eram în mănăstire, aveam un slujitor la tâmplărie, pe bătrânul Isidor. Sărmanul de el, nu avea de loc răbdare. Începea să facă o fereastră, se descuraja; se apuca să facă uşi, se supăra şi le lăsa. După aceea, se apuca să facă acoperişuri. Însă pe toate le lăsa neterminate, nimic nu scotea la capăt. O parte din lemn se pierdea, altă parte se tăia greşit. Aşa se omoară câte unul fără să reuşească nimic.

Sunt unii care, deşi au puteri limitate, putând face numai un lucru-două, se apucă şi se încurcă în multe, însă nu fac nimic cum se cuvine şi îi mai trag după ei şi pe alţii. Pe cât se poate, omul să facă numai un lucru-două, să le termine cum se cuvine având mintea curată şi odihnită, şi după aceea să înceapă altceva. Căci dacă mintea se împrăştie, ce lucruri duhovniceşti va mai face omul după aceea? Cum să-şi mai aducă aminte de Hristos?

Cu grija cea multă se uită de Dumnezeu

Când un copil se joacă şi este absorbit de jucării, nu-şi mai dă seama dacă tatăl lui este alături şi-l mângâie. Dar dacă-şi va întrerupe puţin joaca, atunci îşi dă seama. Tot astfel şi atunci când avem vreo grijă, nu putem pricepe dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu dă, iar noi nu simţim. Ia aminte să nu risipeşti puterile tale preţioase în griji de prisos şi în lucruri deşarte, care într-o bună zi se vor face toate praf. Aşa te oboseşti şi trupeşte, şi mintea ţi-o împrăştii fără rost, iar după aceea îi dai lui Dumnezeu oboseala şi căscaturile în vremea rugăciunii, la fel cu jertfa pe care a făcut-o Cain. În mod firesc, şi starea ta lăuntrică va fi la fel ca starea lui Cain, cu nelinişti şi oftaturi pe care ţi le va pricinui aghiuţă, ce va fi alături de tine.

Să nu risipim fără rost rodul, miezul puterilor noastre, lăsând după aceea cojile pentru Dumnezeu. Grija trage toată măduva inimii şi nu lasă nimic pentru Hristos. Dacă vezi că mintea ta fuge mereu şi se duce la treburi etc., trebuie să înţelegi că nu mergi bine şi să te nelinişteşti, căci te-ai îndepărtat de Dumnezeu. Să înţelegi că eşti mai aproape de lucruri decât de Dumnezeu, de zidire decât de Ziditor.

De multe ori, din păcate, o satisfacţie lumească înşeală chiar şi pe monah atunci când face o lucrare. Omul este zidit să facă binele în mod firesc, pentru că Ziditorul lui este bun. Dar monahul se nevoieşte ca să se facă din om înger. De aceea, lucrarea lui în cele materiale trebuie să se limiteze doar la cele absolut necesare, ca să lucreze în cele duhovniceşti. Atunci şi bucuria lui, ce va izvorî din roadele duhovniceşti pe care le va produce, va fi duhovnicească, iar unul ca acesta se va hrăni şi va hrăni cu îmbelşugare.

Cu muncă şi grijă multă se uită de Dumnezeu. Părintele Tihon spunea: “Faraon dădea muncă multă şi mâncare multă israelitilor, ca să uite de Dumnezeu”, în vremea noastră, diavolul i-a absorbit pe oameni în materie, în răspândire. Muncă multă, mâncare multă, ca să uite de Dumnezeu şi astfel să nu poată – sau mai bine zis să nu vrea – să pună în valoare libertatea ce li se dă ca să-şi sfinţească sufletul. Însă din fericire de aici iese şi ceva bun, fără ca diavolul să vrea: oamenii nu au prilejul să păcătuiască atâta cât ar voi.