Cuv. Paisie Aghioritul – “Cu munca şi grija multă se uită de Dumnezeu”

Cum nu trebuie să lucreze creştinul?

În ziua de azi, oamenii sunt foarte zăpăciti, fiindcă nu trăiesc simplu. Deschid multe fronturi, şi se pierd în grija cea multă. Eu pun în randuială un lucru-două, şi abia apoi mă gîndesc la altele. Niciodată nu fac mai multe lucruri deodată. Acum mă gandesc să fac lucrul cutare. Îl termin, şi abia după aceea mă gandesc să fac altceva – pentru că dacă încep altul fără să îl fi terminat pe primul, nu am linişte. Cînd cineva are de făcut mai multe deodată, o ia razna – şi numai ce se gîndeşte la ele, ca îl şi apucă schizofrenia.

A venit la coliba mea un tînăr care avea probleme psihice. Mi-a spus că este chinuit, pentru că este supărat de problema moştenirii etc. „Despre ce moştenire vorbeşti?“, i-am spus. „Mai întîi ai nevoie de odihnă. Apoi trebuie să îţi iei diploma de absolvire, după care vei merge în armată, şi apoi să îţi cauţi un loc de muncă“. M-a ascultat sărmanul şi şi-a aflat calea. Aşa se află pe sine oamenii.

– Părinte, şi eu obosesc repede cînd lucrez. Nu înţeleg care-i pricina.

– Ceea ce îţi lipseşte ţie este răbdarea. Şi pricina pentru care nu poţi să ai rabdare este că te apuci de multe. Te împrăştii în multe părţi şi oboseşti. Asta îţi pricinuieşte şi o nervozitate, fiindcă ai mărime de suflet şi îţi dai osteneala. Cînd eram în mănăstire, aveam un slujitor la tîmplărie – pe bătrînul Isidor. Sărmanul de el, nu avea deloc răbdare. Începea să facă o fereastră, se descuraja; se apuca să facă uşi, se supăra şi le lăsa. După aceea, se apuca să facă acoperişuri. Pe toate le lasă neterminate. Nimic nu scotea la capăt. O parte din lemn se pierdea, altă parte se tăia greşit. Aşa se omoară cîte unul fără să reuşească nimic. Sunt unii care, deşi au puteri limitate, putînd face numai un lucru-două, se apucă şi se încurcă în multe – însă nu fac nimic cum se cuvine şi îi trag după ei şi pe alţii. Pe cît se poate, să facă omul numai un lucru-două, să le termine cum se cuvine avînd mintea curată şi odihnită şi după aceea să înceapă altceva: căci dacă mintea se împrăştie, ce lucruri duhovniceşti va face omul după aceea? Cum îşi va aduce aminte de Hristos? (…)

– Părinte, oare nu e mai bine ca un lucru să fie făcut mai pe îndelete, ca să ne putem cîştiga liniştea?

– Da, fiindcă atunci cînd lucrează cineva cu linişte îşi păstrează pacea şi îşi sfinţeste întreaga zi. Din păcate, n-am înţeles că atunci cînd lucrăm ceva prea repede dobîndim o nervozitate, iarlucrarea care se face cu nervozitate nu e sfinţită. Scopul nostru nu trebuie să fie a face multe într-o continuă nelinişte. Aceasta e o stare diavolească. Lucrul de mînă care se face cu linişte şi rugăciune se sfinţeşte şi sfinţeşte şi pe cei care îl folosesc – şi aşa are sens atunci cînd mirenii cer lucru de mînă de la monahi ca binecuvîntare; în timp ce lucrul făcut cu grabă şi nervozitate transmite această stare diavolească şi celorlalţi.

Treaba grăbită făcută cu nelinişte este caracteristică oamenilor celor mai lumeşti. Sufletele tulburate care lucrează transmit tulburare şi prin lucrul lor de mînă, iar nu binecuvîntare. Mult influenţează starea omului lucrul de mînă pe care îl face, pînă şi lemnul! Înfricoşat lucru! Rezultatul muncii omului e pe potriva stării în care se află cînd o face. Dacă este nervos şi se mînie şi înjură, ceea ce face nu va avea binecuvîntare; iar de cîntă, de spune rugăciunea, se sfinţeste şi lucrul lui. Unul e lucru diavolesc, iar celălalt dumnezeiesc. Dacă vă purtaţi cu evlavie şi lucraţi cu rugăciune, vă veţi sfinţi mereu şi toate se vor sfinţi.

Atunci cînd cineva are mintea la Dumnezeu i se sfinţeste lucrul său, rucodelia sa. Dacă, de pildă, fac o cutie şi spun şi rugăciunea, mă rog şi în acelaşi timp lucrez spre slava lui Dumnezeu. Scopul meu nu e să fac cutii şi să le fac repede, ca să fac multe şi totodată să fiu neliniştit. Asta e o stare demonică. Nu pentru asta am venit în mănăstire: am venit ca să ne sfinţim şi să sfinţim ceea ce facem. Aceasta e pricina pentru care uneori te simţi ca o funcţionară zeloasă în îndatoririle tale, pentru că atunci cînd alergi să-ţi pui în rînduială treburile, uiţi să-l iei şi pe Hristos. În schimb, dacă porneşti cu rugăciunea, te vei simţi ca o slujitoare a lui Hristos. De aceea bagă şi rugăciunea în lucrul tău, ca să va sfinţiţi şi tu, şi lucrul tău. Ştii cum binecuvîntează atunci Dumnezeu şi cîte bunătăţi şi binecuvîntări trimite?

– Părinte, cînd lucrarea este intelectuală (de pildă o lucrare de traducere), cum este cu putinţă să spui rugăciunea în aşa fel încît lucrarea pe care o faci să se sfinţeasca?

– Atunci cînd lucrarea e intelectuală, dacă mintea ta este la Dumnezeu lucrarea se sfinţeste, fiindcă trăieşti în atmosfera lui Dumnezeu, deşi nu poţi spune rugăciunea. Cînd cineva e într-o stare duhovnicească, se ajută mult pe sine. Nu încearcă să înţeleagă noimele cu mintea, ci se luminează şi le află prin luminarea dumnezeiască.

– Dar cînd nu am această stare duhovnicească şi trebuie să fac o astfel de lucrare?

– Atunci să o faci, dar să te rogi şi să ceri luminare de la Dumnezeu. Să cauţi să te ajuţi, pe cît poţi, cu noimele dumnezeieşti şi să lucrezi cu evlavie. Să faci la fiecare oră sau din două în două, cîteva minute, cîteva minute întrerupere, în care să spui rugăciunea.

– Mai ales în lucrarea de traducere eşti foarte împrăştiat, Părinte. Trebuie să cauţi cuvinte, să citeşti comentarii…

– Am spus şi în alte dăţi: ceea ce ajută cel mai mult la traduceri este nevoinţa cu gînduri curate, care îl fac pe om vas al harului. Atunci tîlcuirile dumnezeieşti ies din luminarea dumnezeiască, nu din minte, din dicţionar şi din călimara cu cerneală. Vreau să spun că trebuie să ne sprijinim pe ceea ce e mai însemnat, adică pe dumnezeiesc, nu pe ceea ce vine în rîndul al doilea, adică pe omenesc.

Cuviosul Paisie Aghioritul, “Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan“, p.197-204