Cum putem ajunge la o credinţă adevărată?

Există anumie trepte de credinţă – înaintăm de la mai puţină la mai multă credinţă, de la mai puţină la mai multă încredere şi această creştere poate fi infinită.

Cum putem ajunge la o credinţă adevărată, la acea credinţă care descoperă inimii, adevărata stare a omului?

Cuviosul Simeon Noul Teolog spune: „Împlinirea cu strictiţe a poruncilor Domnului ne desoperă neputinţele noastre.” Nu există o altă cale spre o credinţă adevărată. Doar forţându-ne spre îndeplinirea poruncilor Domnului, vom deprinde o credinţă puternică. Care va fi un fundament trainic pentru o viaţă duhovnicească adevărată. Credinţa care va duce la tămăduirea sufletului, la desăvârşirea personalităţii creştinului. O astfel de credinţă e chiar înaintea cunoaşterii, după cuvintele proorocului: ” Dacă nu credeţi, nu veţi sta în picioare” (Isaia 7,9).

De la o simplă încredere, credinţa se transformă într-o dăruire de sine fără nici o rezervă, în momentul în care între cei doi se va naşte dragostea. Adevărata credinţă şi adevăratul devotament care vin din dragoste nu au niciodată sfârşit,  este vorba de o perpetuă surpriză a „descoperirii” celuilalt, o mereu însetată dorinţă de cercetare a unicităţii persoanei lui.

Prin dreapta credinţă se realizează cunoaşterea lui Dumnezeu şi a adevărului său şi tot prin adevărata crdinţă ne ridicăm „la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4,13). Şi la starea desvârşită şi duhovnicească. Astfel, credinţa în Dumnezeu poate începe numai cu încrederea în mărturiile oamenilor care L-au cunoscut, au făcut experienţa prezenţei Lui şi s-au învrednicit de vederea feţei Lui. Aceasta înseamnă încrederea în mărturia experienţei, tăriei strămoşilor, a sfinţilor, a profeţilor, a Apostolilor.

În continuare, credinţa poate progresa în desoperirea şi cercetarea dragostei pe care o fac lucrările Sale, intervenţiile Sale, revelatoare în istorie, cuvântul Său care ne îndrumă spre adevăr.

De aceea, când biserica ne cheamă la adevărul său, ea nu ne propune anumite teze teoretice pe care trebuie să le acceptăm din principiu, ci ne cheamă la o relaţie personală cu Dumnezeu, la un mod anumit de viaţă, ne conduce progresiv la planul trăirii unei relaţii cu El. Acest mod de viaţă, care determină credinţa noastră, transformă existenţa cuiva în totalitatea ei dintr-o supravieţuire idealistă, egocentristă într-un eveniment de comuniune.

La Dumnezeu ajungem printr-un anumit mod de viaţă, nu printr-un fel anume de a gândi. Mod de viaţă e orice proces organic de creştere şi maturizare  – este, de exemplu, modul care constituie relaţia noastră cu mama şi cu tata. Începând cu alăptatul şi cu mângâierea, cu tandreţea şi cu purtarea de grijă şi până la comuniunea conştientă şi la acceptarea dragostei lor, în sufletl copilului creşte în tăcere şi pe nesimţite credinţa în mama şi tatăl său. Această relaţie nu are nevoie de dovezi raţionale, logice şi de validări teoretice. Numai în cazul în care relaţia însăşi e perturbată, realitatea vieţii se încearcă a fi înlocuită cu argumentele  gândirii.

Din cauza că relaţia dintre om şi Dumnezeu e perturbată de păcatele oamenilor, pentru mulţi dintre contemporanii noştri calea credinţei e calea luptei. Şi această cale se descoperă deseori prin nenorociri, boli, suferinţe, care sunt menite să ne tămădiască de încrederea exagerată în propriile puteri, de orbirea spirituală de care suferă majoritatea oamenilor contemporani.

Pr. Nicolae Fuștei

Extras din ”Creștinismul pe înțelesul tuturor”, Ed. Cuvântul ABC, Chişinău 2012, 79-80