Mă lupt din greu cu păcatul malahiei…

– Cum să ne luptăm cu patima malahiei şi cu vizionarea filmelor erotice?

– Păi, bătându-te cu tine! Noi avem senzaţia că trebuie să vină cineva la noi să ne spună: Ah, mi-am adus aminte! Ştii, fiule, iei poţiunea — pardon — iei medicamentul ăsta, trei picături la prânz, trei dimineaţa şi trei seara, şi ai re­zolvat-o! Nu! V-am spus de la început că, în sine, viaţa creştinului este un permanent război nevăzut. Mi-ar fi plăcut s-o spun eu primul, dar a spus-o Sfântul Nicodim Aghioritul înaintea mea.

Noi trebuie să ne batem pe bune — este, cu adevărat, o bătălie cu noi, cu fiecare lucru pe care-l facem. Iar fiecare bătălie are bucuriile ei — dacă nu te baţi din bucurie, mai bine stai acasă, nu te mai baţi. Ştiţi ce ne înfrânge pe noi la malahie? Lipsa bucuriei de a trăi! În general, patimile astea ascunse pe care le trăim noi prin colţuri de budoar – mai ales cele legate de sex — sunt o urmare a singurătăţii în care singuri ne-am izolat. Un om bucuros de Hristos nu se teme să rămână singur nicăieri, pentru că nimeni, nimic, niciodată nu îi poate sta împotrivă. Suntem înfrânţi de noi înşine — până la urmă, malahia e o bătaie cu mâna stângă peste mâna dreaptă. Noi ne batem pe noi, pentru că nu identificăm corect duşmanul pe care îl avem.

Ce le propun eu celor care se mai joacă, uneori, cu focul: să nu uitaţi nicio clipă că misiunea voastră este mai mare decât a vă împrăştia pe toţi pereţii, că sunteţi mult mai mult decât nişte fraieri care se lasă învinşi de astfel de patimi care n-au niciun fel de semnificaţie, care nu vor duce nicidecum la creşterea voastră sufletească, omeneas­că, trupească, ci vă vor handicapa de fiecare dată.

Dintre cei internaţi în centrele Crucii Albastre sunt foarte mulţi care îmi spun că obişnuiau să bea mult, ca să-şi sporească puterea sexuală sau potenţa, dacă vreţi. Dar ei înşişi au constatat că, pe măsură ce beau, tot ceea ce pare foarte înfloritor la un moment dat se termină ex abrupto în chestii de nimic. Niciun fel de stimuli din afa­ra noastră nu ne întăresc în ceea ce avem de făcut cu noi înşine, dacă, din interiorul nostru, nu ne ajută Hristos să trecem peste lucrurile acestea. Şi aici se încadrează şi fumatul, aici se încadrează şi privitul la televizor, aici se încadrează şi jocul de cărţi şi barbutul, aici se încadrea­ză toate celelalte dependenţe de prostie. Eu chiar m-am gândit la un moment dat: dacă, în România, cantitatea de timp liber pierdut anapoda s-ar câştiga pentru un lucru util — să croşetăm ciorapi, de exemplu, să dăm la rin­dea nişte lemne, să săpăm în grădină, să, ştiu eu, să ne creştem copiii, până la urmă, în timpul liber — măcar în timpul liber să ne creştem copiii! — lucrurile ar sta, sigur, un pic altfel şi Biserica ar ieşi din criză. Pentru că în criză o băgăm fiecare dintre noi în parte.

Preot Conf. Dr. Constantin Necula, Creștinism de vacanță, Editura Agnos, Sibiu, 2011, p. 226-229