Cum să ne mărturisim păcatele

Vă mărturisiţi greşelile, vă ziceţi că sunteţi nesfârşit de ticăloşi, ştiu. Dar aceasta nu-i de-ajuns. Vreau să vă conving că o asemenea mărturisire nu vă acoperă. Atâta vreme cât nu faceţi o mărturisire care să vă folosească, zadarnic vă învinuiţi pe voi înşivă, nu veţi putea prin aceasta să vă despovăraţi de păcat.

Nu poţi face nimic cu râvnă şi prielnic dacă mai întâi nu eşti încredinţat că aceea ce faci este folositor. Cel ce seamănă, dacă, după ce a aruncat sămânţa, nu se gândeşte la seceriş, niciodată nu va secera. Cine ar primi să trudească în zadar, fară a trage un prisos din osteneala lui?

De asemenea, cel ce seamănă vorbe, lacrimi şi mărturisire, de nu va săvârşi aceasta cu bună nădejde, dacă se lasă mai departe pradă ticăloasei deznădejdi, nu se va putea dezrobi de păcate.

Nu aruncaţi aşadar păcatul vostru ocării, numai ca acuzator al vostru înşivă, ci cu gândul că va trebui să fiţi acoperiţi prin aceea că vă căiţi. Numai astfel veţi putea face ca sufletul vostru care se mărturiseşte, să nu mai cadă în aceleaşi greşeli.

A te osândi cu tărie, a te mărturisi păcătos, este un lucru lesnicios şi obişnuit, am putea zice chiar la necredincioşi. Destui bărbaţi şi femei din cei care adesea duc o viaţă libertină, îşi zic păcătoşi, dar nu cu gândul care se cuvine întotdeauna. Aşa, că voi spune că ei nu se mărturisesc.

Fără a simţi strângere de inimă, fără a vărsa lacrimi amare, fără a-şi schimba purtarea, aşa îşi strigă ei greşelile. Sunt dintre aceştia, care făcând astfel, nădăjduiesc să câştige prin cuvinte alese cinstirea celor care-i ascultă. Alţii, pe care izbirea deznădejdii i-a îmbrâncit în moleşeală şi care dispreţuiesc părerea oamenilor, îşi dau pe faţă, fără stinghereală, stricăciunile, ca şi cum ar fi vorba de ale altuia. Nu vreau să fiţi dintre aceştia, nici să vă mărturisiţi greşelile din deznădejde, ci în aşteptarea unei îmbunătăţiri.

Sfântul Ioan Gură de Aur