Cum să scap de obsesie, atunci când obsesia este un băiat?
14:18, sâmbătă, 17 ianuarie, 2015 | Cuvinte-cheie: biserica, dragoste, obsesie, Provocările străzii, sfaturi pentru tineri, suferinţă din dragoste, tineret
De un băiat se scapă în două moduri: întorcându-i-se spatele sau întorcându-se mintea la locul ei. Eu trăiesc drama unor şocuri în ultima vreme, pentru că fete care erau cuminţi şi de bună credinţă într-ale Bisericii, Doamne, mă uimesc! Ele, nişte diafane, nişte păpuşi să nu le-atingă vântul, umblă cu nişte maimuţoi vulgari, nespălaţi, inculţi, ca vai de capul lor!
De unde se naşte oripilitatea aceasta estetică? Ori eu am fost orb şi n-am văzut că nici ea nu-L are pe Duhul Sfânt, ori acela o fi altceva decât pare, ceea ce mă îndoiesc, că de obicei cam cum pare, cam aşa-i. Şi stai şi te gândeşti: ce le face pe fetele acestea să nu aibă timp să riposteze la astfel de ispite? Vă spun eu: singurătatea şi izolaţionismul în care noi, ca Biserică vie, ţinem tinerii. Nimeni nu stă de vorbă cu voi, dar aşa, pe şlea şi pe bune, dându-vă o alternativă creştină la toată nebunia asta din jurul vostru, încercând să vă spună: Frate, nu-i chiar aşa.
Sigur că fata, săraca, a stat până la vreo…, nu dau o cifră acum, să nu se simtă lezată vreuna dintre însinguratele oraşului, dar stă şi ea până la o vârstă cuminte şi dintr-odată… vine “omul”, manelistic până la exasperare, plin de duhul tamburinelor! Dar dacă acela-i singurul care a băgat-o în seamă,, ea ce vină are, săraca? Dacă noi, ceilalţi, n-am reuşit să-i asigurăm spatele ca să nu cadă, cine-i de vină? Noi că nu i-am zis bă, soro, stai! Mai bine, uite: Hai să facem şi noi un chef numai cu ceai şi s-ascultăm Mozart. La vremea asta cu Adrian copilu’ minune, eu m-apuc de Mozart – alt copil minune -, care cu adevărat are altă minune şi altă copilărie. Pe Atomic, ieri l-au dat pe Gică Lampă cântând într-un videoclip de Doamne, Maica Domnului! Măi, te înnebunesc!
Gândiţi-vă cu ce se hrănesc singurătăţile oamenilor. Cu ce se hrăneşte singurătatea unei fete care stă în cămin, n-o bagă-n seamă colegele de clasă pentru că nu merge la discotecă cu ele, nu merge la teatru cu ele, nu merge la multiple desperităţi şi fata stă-n cameră? Bun. Merge A.S.C.O.R.-ul să bată la uşă: “Mărioară, te-am văzut ieri singură, azi singură, n-ai vrea să ieşi cu noi? Uite, noi mergem până la un spital în vizită la cineva. Sau, hai să mergem să vedem ce mai face părintele Ciprian. Vrem să vedem cum îi”. “Cum vă mai e, părinte? Mai poţi, nu mai poţi? Unde te putem ajuta? Dă-ne o mătură, să dăm păianjenii jos de pe stranele bisericii”. Sigur, dacă nu provocăm aşa biata însingurată, aia, săraca, face şi ea ce poate.
Când obsesia devine băiatul… Problema nu-i întotdeauna băiatul. Mai e şi fata. Deci în primul rând avem însingurările noastre. Şi ştiţi ce mă doare pe mine? Căminele noastre studenţeşti se aseamănă cu blocurile muncitoreşti: ein, zwei, drei, sistem chibrit, cameră lângă cameră, prostie lângă prostie, de ce îmbolnăvesc unii de la alţii de câte-o nebunie păcătoasă! Cum să exorcizezi locul respectiv pentru ca realmente icoana omului desăvârşit să se întâlnească cu celălalt? Avem o aroganţă a misiunii noastre!… Zicem: Biserica munceşte foarte mult, face, drege! Dar, de fapt, ea nu-i prezentă! Ea poate-o fi muncind acolo, scriind pomelnice, eu ştiu… Dar nu e prezentă. Dar ea nu poate fi prezentă acolo numai prin mine, prin părintele. Noi suntem unu la o mie, dar ceilalţi 999 unde sunt?
Voi unde staţi când se pierd colegii voştri? Unde umblaţi? Vă vedeţi de propriile răni! E, aici e problema! Poate unul rănit să ajute vindecării rănii celuilalt de lângă el? Uneori da, alteori ba! Depinde cum eşti rănit. Una, de exemplu, care este rănită în comunicarea cu părinţii poate s-o ajute pe una care este rănită în comunicarea cu iubitul, pentru că sunt două comunicări paralele şi-n mod sigur, vindecând-o pe aceea de non-verbal, se va vindeca şi pe sine de nonverbalitate. Şi atunci lucrurile se schimbă. Dar noi nici nu avem curaj să…
Câţi dintre noi avem curaj să le spunem prietenilor noştri prin ce trecem în momentele noastre de criză? Nu că ne-am pierdut încrederea. Primul atac pe care l-a realizat comunismul în marile instituţii de învăţământ a fost cârteala. S-au strecurat printre noi fitilişti de meserie, artificieni. Şi aceştia puneau un fitil colo, un fitil colo, un fitil colo, întru atât încât în mentalitatea noastră s-a perpetuat, fără să vrem, să n-ai curaj să-i spui colegului tău ceva, pentru că acesta merge şi te pârăşte la omul mai mare decât al tău. Uneori chiar facultăţile de teologie se arată a fi nişte mari topitorii de genul acesta, ca să nu zic turnătorii, că-i urât. Şi se cultivă uneori acest gen, pentru că se spune că acolo unde este communitate studenţească trebuie neapărat să ştie tot decanul, să audă cutare, cutare să ştie tot. Chiar mie mi se dădea a înţelege la un moment dat că duhovnicul este pus să audă şi scârţâitul creionului pe hârtie. Or, nu asta-i funcţia duhovnicului, mai ales acolo unde este pus să formeze omul, nu să-l deformeze de dragul unei informaţii. Din această pierdere a încrederii am pierdut deja şi posibilitatea de a lucra împreună şi câtă vreme vom percuta mai departe tot aşa, ne vom nenoroci.
Am zis că o fată poate să scape de un băiat întorcându-i spatele. Găsindu-şi o preocupare normală pentru vârsta ei. Noi avem fete de 16 ani îndrăgostite de tipi de 32 de ani. Riscă, pentru că dintr-odată acela vine cu toată experienţa pe care o are, cu 16 ani mai mare decât ea, şi cu toate celelalte păcate sau impulsuri la păcat; ori ea, dacă nu-şi găseşte o preocupare la limita nasului ei, începe să aibă probleme.
Fragment extras din volumul Părintelui Constantin Necula, “Provocările străzii. Mic catehism vorbit”, Ed. Agnos, Sibiu, 2006.