Cum se mântuiesc femeile?

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că două sunt femeile care au uns cu mir picioarele Mântuitorului. Una, este femeia desfrânată despre care vorbesc primii trei evanghelişti, iar cealaltă, despre care vorbeşte Sf. Ap. Ioan este Maria, sora lui Lazăr, după cum două sunt şi motivele pentru care s-a făcut ungerea. Prima femeie a făcut-o pentru dobândirea iertării păcatelor care-i apăsau conştiinţa, iar Maria din recunoştinţă că Domnul l-a înviat pe Lazăr, fratele ei, iar amândouă spre pomenirea zilei îngropării Domnului. Unii spun că ar fi vorba chiar de trei femei, dar nu numărul lor contează ci mesajul lor prin care ni se arată valoarea pocăinţei şi a recunoştinţei.

Importanţa gestului femeii păcătoase este aceeaşi ca importanţa pocăinţei pentru mântuire, dovadă sunt cuvintele lui Hristos care spune că: „Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce-a făcut ea, spre pomenirea ei” (Mt. 26, 13). Citirea acestei Evanghelii învie de fiecare dată amintirea acestui episod, şi actualizează un model de pocăinţă care îşi găseşte împlinirea odată cu fiecare spovedanie a noastră făcută cu sinceritate.

Dacă de-a lungul timpului, atitudinea femeii din Evanghelie a fost un exemplu care a readus la viaţă multe suflete rătăcite, există astăzi, dacă ar fi să comparăm consecinţele, o nouă filosofie de viaţă, un model antisocial şi antievanghelic, născut şi promovat de mişcarea feministă care luptă pentru aşa-zisa emancipare a femeii şi a egalităţii ei în drepturi cu bărbatul. Dacă mişcarea feministă a avut iniţial ca obiectiv dobândirea unor drepturi fireşti, sociale şi politice (precum câştigarea dreptului la vot sau posibilitatea de a conduce o companie, o instituţie etc.), cu timpul, unele femei au considerat că doar dobândirea statutului de egalitate în drepturi cu bărbatul nu este deajuns. Astfel, din sânul mişcării feministe s-a născut un nou model comportamental pe care l-aş numi modelul femeii-bărbat, o atitudine rezultată, pe de o parte, prin sacrificarea feminităţii şi abandonarea maternităţii, pe de altă parte, prin exacerbarea feminităţii care a dus la proliferarea prostituţiei. Portretul robot al femeii-bărbat este uşor de recunoscut.

Unul din semnele emancipării este dispariţia ruşinii. Cu un comportament extravagant şi un limbaj agresiv, femeia-bărbat bea şi fumează cot la cot cu bărbatul, de pe poziţii egale. De obicei, se îmbracă bărbăteşte, iar atunci când nu o face, poate fi recunoscută după dispariţia îmbrăcămintei sau folosirea dezbrăcămintelor, cum spunea cineva. Femeia-bărbat se declară singura stăpână a trupului ei cu care poate face orice fără să dea socoteală nimănui; de altfel, pentru ea avortul nu este un păcat, iar când afirmă contrariul este convinsă că bărbatul are cea mai importantă parte din vină. Incomodată de Legea lui Dumnezeu, femeia-bărbat vrea să fie preot şi episcop, un drept răpit, spun feministele, de societăţile patriarhale de odinioară conduse de bărbaţi. Sunt nedumerite şi contrariate de „scăparea” pe care a avut-o Hristos nehirotonind nici măcar o mironosiţă.

„Adevărata demnitate a femeii nu stă în masculinizarea comportamentului ei”

Dacă admitem că Hristos este şi Dumnezeu, Care în atotştiinţa Sa dă fiecăruia ceea ce îi este mai de folos şi de trebuinţă, inexistenţa unor femei preot nu ar trebui să alarmeze pe nimeni. Dacă cea mai cinstită dintre femei, Maica Domnului, nu a fost învestită cu preoţie sacramentală, deşi pentru curăţia şi sfinţenia vieţii ar fi meritat-o mai mult decât preoţii şi episcopii tuturor timpurilor, pretenţia unora dintre femei de a accede la treapta preoţiei este una absurdă şi lipsită de bun simţ. De altfel, se poate observa că de regulă, femeile care frecventează astfel de societăţi (pentru care feminismul a devenit aproape o religie) nu sunt prea apropiate de Biserică, iar cele care se declară creştine nu cunosc cu adevărat învăţătura Bisericii.

Adevărată demnitate a femeii nu stă în masculinizarea comportamentului ei şi în prestarea unor activităţi pe care Dumnezeu, prin legea firii şi constituţia fizică, le-a rânduit bărbatului. Suferind de un complex de inferioritate, feministele încearcă să depăşească aşa-zisul handicap al imaginii „femeii de la cratiţă”, „corectând” şi „suplinind” cu ajutorul protezelor tehnologiei moderne „imperfecţiunile” şi „neajunsurile” creaţiei lui Dumnezeu. Este de fapt visul din vechea poveste prin care cineva vrea să devină desăvârşit fără Dumnezeu, sau măcar de a fi un pic mai altfel decât l-a făcut Dumnezeu.

Mediatizarea obsesivă a unui astfel de exemplu şi imitaţia lui fără discernământ, are ca efect uniformizarea gândirii şi a gusturilor, dispariţa omului ca persoană zidită după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi multiplicarea în serie a unui model unic (aceeaşi modă vestimentară, aceeaşi alimentaţie, consumarea aceloraşi produse subculturale etc.). Şi cum orice exagerare atrage după sine alte exagerări, ca o reacţie în lanţ, refuzul maternităţii a dus la scăderea natalităţii prin înmulţirea avorturilor, la instituţionalizarea desfrâului şi la vinderea pe piaţă a trupului şi imaginii femeii. Astfel, conştiente sau nu, din comoditate fizică sau intelectuală, multe femei îşi sacrifică intimitatea şi identitatea pe altarul unui cult al trupului, de fapt, o veche formă de adorare păgână reînviată.

Modelul femeii-bărbat nu-i de ieri de azi. Când Sfântul Apostol Pavel ajungea la Atena, exista acelaşi cult al trupului care avea ca ideal (nu doar estetic sau cultural) tipul androginului, aceeaşi femeie- bărbat sau acelaşi bărbat-femeie şi aceeaşi atitudine de provocare la desfrâu pe care atunci ca şi acum, o afişează închinătorii (declaraţi sau nu) zeiţei Afrodita. În Sfânta Scriptură (I Macabei 1,15-16) citim că mai înainte de venirea lui Hristos, în Ierusalim se zidiseră şcoli după legile neamurilor unde se preda cultura imperiului greco-roman, iar poporul începuse să trăiască după datinile păgânilor. Gestul femeii păcătoase într-o societate iudaică elenizată este şi mai de admirat, pentru efortul ei de a se smulge dintr-o lume a păcatului care, în vremea Mântuitorului, atinsese în Israel culmile răutăţii.

“Femeia creştină face misiune de apostol prin comportamentul ei în familie şi în societate”

Astăzi, când se încearcă păgânizarea societăţii creştine după modelele culturale ale unor noi imperii, misiunea femeii creştine este nepreţuită şi de neînlocuit. Femeia creştină nu suferă de obsesia discriminării şi n-are complexul inutilităţii, pentru că misiunea de mamă este mai înaltă decât titlul de Miss Europa (de exemplu) sau de mult râvnita funcţie deepiscop pe care mişcarea feministă o revendică Bisericii. În Ortodoxie cuvântul preoteasă înseamnă soţia preotului, şi aceasta nu-i puţin lucru.

Femeia creştină face misiune de apostol prin comportamentul ei în familie şi în societate, propovăduind Evanghelia prin cuvânt şi imagine, unele vestindu-I Cuvântul de la catedră, ca profesoare de religie, altele zugrăvind Chipul lui Dumnezeu în icoane. Mama creştină îi creşte şi îi catehizează pe viitorii preoţi. În Ortodoxie, femeia are puterea sacramentală pe care nici cea mai înaltă autoritate religioasă din afara Bisericii nu o are, pentru că deţinând plinătatea harului primit la botez, poate să îl dea desăvârşit, în caz de necesitate, şi altora. Mă refer aici la Sfânta Taină a Botezului care, în cazuri excepţionale, poate fi săvârşită şi de către femei, act care rămâne valid şi pe care nici un preot şi nici un episcop nu-l mai poate repeta.

Cântările de la slujba Utreniei din Sfânta şi Marea Miercuri ne pun mereu faţă în faţă cele două stări, cea a ucenicului trădător şi cea a păcătoasei, schimbarea cea bună adusă de smerenie şi de căinţă şi căderea pricinuită de iubirea banilor şi de mândrie. O singură clipă poate aduce sufletului mai mult folos decât o viaţă întreagă – dacă se pocăieşte – şi o clipă, poate pierde o viaţă întreagă petrecută în fapte bune, dacă sufletul nu veghează până la sfârşit. Oricât de mult am fi greşit, Hristos continuă să ne aştepte şi să ne numească prieteni; „Voi sunteţi prietenii Mei (zice Domnul), dacă faceţi ceea ce vă poruncesc” (In. 15, 14), porunci pe care să ne învrednicească Dumnezeu să le păzim până la sfârşit, ca împreună cu mironosiţele să ne bucurăm şi noi de Învierea lui Hristos.

Ieromonah Mihail Gheaţău de la Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi, Iaşi

sursa Lumea monahilor nr. 81, martie 2014