Curăție și întinare

„Toate sunt curate pentru cei curați. (Tit 1, 15)

Îmi amintesc de o istorioară pe care am citit-o cândva, în care era vorba de o mină de cărbuni. La gura minei, unde nu se găsea decât un strat compact de pulbere neagră, creștea o floare albă ca zăpada, pe care praful n-o atinsese deloc. Uitându-se mirați la această floare, refuzând să-și creadă ochilor, trecătorii nu erau în stare să-și explice această stranie apariție.

Un miner a încercat să presare pe floare puțin praf de cărbune, dar nu s-a prins de ea niciun firicel; avea impresia că o forță venită din lăuntrul ei respingea praful, petalele florii rămânând imaculate ca și mai înainte, în mijlocul pulberii negre. Acele fragile petale păreau să aibă calitatea de a rămâne neatinse de tot ceea ce se afla în jurul lor. „Lumea întreagă zace sub puterea celui rău” (I Ioan 5, 19).

Ne învârtim în fiecare zi în murdărie și în răutate, murdăria morală acoperă întreaga lume cu o pulbere neagră, ca un lințoliu compact; ea pătrunde pretutindeni, bântuie peste tot cu o forță teribilă.

Noi, credincioșii, suntem chemați să rămânem curați în mijlocul acestei murdării.

„Toate sunt curate pentru cei curați” spune Apostolul. Sufletul spălat de Hristos nu trebuie să se atingă de nicio necurăție. Albit de Domnul și aflat sub sfânta Sa pază, el trebuie să rămână curat, asemenea acelei flori, chiar și în toiul beznei de nepătruns a răului lumii.

Harul lui Dumnezeu poate săvârși această minune. El poate apăra sufletul omului de orice necurăție, îl poate  face să rămână curat, neatins, în mijlocul lumii păcătoase, devorată de vicii, și nu îngăduie puterilor întunericului să-l ia în stăpânire.

Fie ca, din mila lui Dumnezeu, nimic din ceea ce este întinat să nu se atingă de noi și veșmântul sufletului nostru  să fie „întotdeauna alb” (Ecclesiastul 9, 8).