Cuvânt la Duminica Fiului risipitor al Sfântului Luca al Crimeii

Am ascultat pilda lui Hristos despre fiul risipitor. Această pildă adânc mişcătoare, luminată de dumnezeiasca lumină a dragostei, ne învaţă cât de nemăsurată este milostivirea şi atotiertarea lui Dumnezeu, cât de însemnată, neapărat trebuincioasă, e pocăinţa.

Fiul risipitor  era cel mai tânăr, şi de aceea slujeşte drept chip al tinereţii. Tinerii se abat adeseori de la calea dreaptă – şi iată că pe calea cea grea a pierzării a mers şi acest fiu mezin, care s-a plictisit în casa tatălui său, care a vrut să aibă libertate, a vrut să-şi rânduiască viaţa după bunul său plac.

El şi-a rugat tatăl să-i dea partea cuvenită din moştenire, iar după ce-a primit-o a plecat de la el într-o ţară îndepărtată. Acolo, în goana sa după plăceri şi veselie, a căzut grabnic pe calea pierzării; şi-a cheltuit averea cu femeile desfrânate şi cu beţivii, ajungând la deplină sărăcie şi foamete, aşa încât a fost nevoit să se apuce de păscut porcii. Flămânzind greu, s-ar fi bucurat să mănânce nutreţul porcilor, dar nici acela nu i se dădea, în privinţa duhovnicească a căzut cum nu se poate mai jos, ajungând la starea dobitocească, şi a început a trăi cu porcii în cel mai nemijlocit înţeles al cuvântului. Pentru tineret este foarte firească năzuinţa spre plăceri şi veselie, fiindcă el nu cunoaşte viaţa, nu înţelege toată asprimea ei. Mulţi tineri am văzut care, în goana lor după desfătări după o viaţă veselă şi îndestulată au zburat ca fluturii la lumină, la foc, şi şi-au ars aripioarele, şi au căzut în păcat, iar apoi şi în deznădejde. Această deznădejde îi face pe mulţi să nu mai întrezărească nici o lumină, nici un rost în viaţă, căci înainte vreme rostul vieţii era pentru ei restrâns la plăceri şi bucurii – aşa încât, simţind viaţa ca pe o povară, îi pun capăt sinucigându-se.

Alţii, coborându-se mult moralmente şi duhovniceşte, la fel ca fiul desfrânat și risipitor, îşi târăsc viaţa – o viaţă adânc pătimaşă, nevrednică, dispreţuindu-se şi necinstindu-se pe ei înşişi.

Aceştia sunt gata de orice josnicie, numai să-şi prelungească jalnica şi ruşinoasa lor existenţă: căci dacă omul îşi îndreaptă toate gândurile, toate năzuinţele, numai către distracţii şi bucurii, el uită nu doar de datoria sa înaintea oamenilor, înaintea părinţilor, ci – lucrul cel mai cumplit – uită cu desăvârşire de Dumnezeu: iar cel ce uită de Dumnezeu este uitat şi el de Dumnezeu, cade sub stăpânirea patimilor, sub stăpânirea dracilor, şi în acest vifor al patimilor se coboară din ce în ce mai mult, ajungând tot mai aproape de starea dobitocească şi nimerind în tovărăşia unor oameni care pot fi asemuiţi doar cu turma de porci a fiului curvar, oameni care n-au nimic sfânt, oameni deşerţi, împovăraţi de toate patimile, ce nu dau înapoi dinaintea nici unei fărădelegi, care trăiesc doar ca să-şi umple burta, iar apoi, săturându-se, să se tăvălească în mocirlă şi să doarmă – şi ajunge la fel ca ei, vrednic să fie în rândul lor.

În pilda despre fiul risipitor căruia îi putem spune mai degrabă fiul desfrânat, Domnul Iisus Hristos arată acestor tineri căzuţi în deznădejde, calea pe care se pot mântui.

Fiul risipitor, ajungând într-o atare stare jalnică, s-a trezit, şi-a venit în fire şi şi-a zis: „Ce fac eu, nebunul de mine? Doar pier de foame aici, în vreme ce la tatăl meu orişice slugă are pâine. Voi merge, mă voi întoarce la tata, mă voi pocăi şi îi voi spune: nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău, fiindcă sunt fiu desfânat; primeşte-mă în rândul argaţilor tăi” (Lc. l, 19).

Aşadar, fiul risipitor  a intrat în calea pocăinţei – şi luaţi aminte cum l-a primit tatăl lui, cu ce bucurie şi dragoste mare. Văzându-l din depărtare, i-a alergat în întâmpinare, a poruncit robilor să aducă haina şi încălţămintea cea mai bună, şi să pună inel în degetul lui, şi să facă pentru el ospăţ. Şi toţi beau, şi mâncau, şi se veseleau cu bucurie mare.

Tatăl fiului desfânat și risipitor  închipuie pe însuşi Dumnezeu.

Această pildă este ceea ce ne-a descoperit Domnul Iisus Hristos despre Tatăl Său; ea înfăţişează nemăsurata, nemărginita milostivire a lui Dumnezeu faţă de păcătoşii care se pocăiesc. Domnul a spus că în împărăţia Cerurilor va fi bucurie mare chiar şi pentru un singur păcătos care se pocăieşte (Lc. 15, 7) – la Dumnezeu este bucuria care a fost la tatăl fiului desfânat. El primeşte pe orice păcătos care se pocăieşte, care a părăsit calea pierzării, calea cea largă şi bătută, despre care a zis: Largă este uşa şi lată este calea ce duce în pierzare (Mt. 7, 13). O mulţime de oameni aleargă pe această cale largă după bunătăţile acestei vieţi, după plăcerile şi mângâierile lumeşti. Pentru cei care nu vor să meargă pe această cale, Domnul a arătat o alta: Strâmtă este uşa şi îngustă calea care duce în împărăţia lui Dumnezeu (Mt. 7, 14). Doar pentru cel ce va străbate această cale plină de spini, presărată cu pietre, calea pătimirilor şi prigoanelor, este deschisă intrarea în împărăţia lui Dumnezeu. Domnul însuşi ne preîntâmpină cu privire la faptul că viaţa în această lume este o viaţă în necaz; El le-a spus ucenicilor Săi, iar prin ei şi nouă, tuturor creştinilor: În lume necazuri veţi avea; ci îndrăzniţi, Eu am biruit lumea (In. 16, 33).

Sunt printre tineri şi unii evlavioşi din fragedă pruncie, pătrunşi de năzuinţe înalte, care iubesc biserica şi cunosc Sfintele Scripturi. Aşa au fost numeroşi sfinţi – cuvioşi, mărturisitori şi mucenici. Iată, aşadar, ce trebuie să cunoască tinerii.

Iar voi, taţi şi mame ce aţi păzit credinţa şi aţi dus-o fără de întinare prin anii grei ai lepădării poporului de Hristos, trebuie să pătrundeţi tâlcul a ceea ce Domnul Iisus Hristos a spus în pilda sa despre fiul cel mare, şi nicidecum să nu vă asemănaţi lui: căci luaţi seama cât de lipsit de inimă şi mândru s-a arătat.

El nu era acasă când s-a întors mezinul, întorcându-se, a auzit cântare de ospăţ şi a întrebat o slugă ce înseamnă aceasta. Sluga a răspuns că s-a întors fratele lui şi tatăl l-a primit cu bucurie mare, iar acum se veseleşte de el. Atunci fiul cel mare i-a spus tatălui său cu dojana grea: „De atâţia ani îţi slujesc şi n-am călcat vreodată porunca ta, dar nu mi-ai dat nicicând măcar un ied ca să mă veselesc cu prietenii mei; în schimb, când a venit fratele meu cel păcătos, ai făcut ospăţ”.

Ce i-a răspuns tatăl? „Fiul meu! Tu eşti cu mine întotdeauna şi tot ce e al meu este şi al tău; iar fratele tău cel păcătos mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat: cum să nu mă bucur de asta?” (Lc. 15, 31-32). Deci, nimeni dintre noi să nu fie aspru şi necruţător cu păcătosul care se pocăieşte.

Iată deci tâlcul pildei despre fiul desfrânat și risipitor, care se citeşte în cea de-a doua dintre duminicile pregătitoare pentru Marele Post. Ea ne aminteşte că oricât de primejdios ne-am rătăci, oricât de departe ne-am abate de la calea dreptăţii, întotdeauna ne rămâne calea pocăinţei, întotdeauna sunt deschise braţele Tatălui nostru Ceresc. Doar să ne pocăim, doar să ne întoarcem la El, şi Tatăl nostru Cel Ceresc ne va primi cu mare bucurie şi va face ospăţ pentru cei care erau morţi şi au înviat, care erau pierduţi şi s-au aflat.

 Iar acum aş vrea să vă lămuresc psalmul 136, pe care l-aţi ascultat ieri la priveghere: La râul Babilonului… Pe mulţi îi smintesc ultimele cuvinte ale acestui psalm: Fiica Babilonului, ticăloasă! Fericit carele va răsplăti ţie răsplătirea ta, care ai răsplătit nouă, fericit carele va apuca şi va zdrobi pe pruncii tăi de piatră (Ps. 136, 11). Să pătrundem, aşadar, în noima acestui psalm, şi atunci veţi cunoaşte ce însemnătate are el pentru noi şi pentru ce se cântă în aceste săptămâni premergătoare Postului Mare.

La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion. Cu câteva sute de ani înaintea naşterii Domnului Iisus Hristos, împăratul babilonian Nabucodonosor a pustiit toată ţara iudeilor, a dărâmat templul din Ierusalim şi a dus în robie întreg poporul iudeu. Aceasta a fost pedeapsa lui Dumnezeu pentru apostazia de la Adevăratul Dumnezeu şi închinarea la idoli. Şi acolo, la râul Babilonului, au şezut evreii şi au plâns, amintindu-şi de Sion. Sionul este muntele pe care se afla templul din Ierusalim.

În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat organele noastre; că acolo ne-au întrebat pe noi

cei ce ne-au robit pe noi cuvinte de cântări, şi cei ce ne-au dus pe noi – „cântare cântaţi nouă din cântările Sionului”. Cum vom cânta cântarea Domnului în pământ străin ? De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea; să se lipească limba mea de grumazul meu de nu-mi voi aminti de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul în capul veseliei mele. Adu-ţi aminte, Doamne, de fiii Edomului, în ziua Ierusalimului, care ziceau: „Stricaţi-l, stricaţi-l până în temeliile lui”.

Fiii Edomului erau un popor vrăjmaş evreilor, care locuia în vecinătatea lor. În ziua adâncului necaz al Ierusalimului, vrăjmaşii lui spuneau: Stricaţi-l, stricaţi-l până în temeliile lui – şi de aceea fiica Babilonului, ticăloasă! Fericit carele va răsplăti ţie răsplătirea ta, care ai răsplătit nouă, fericit carele va apuca şi va zdrobi pe pruncii tăi de piatră.

Acesta este înţelesul nemijlocit al psalmului despre care vorbim: adânca suferinţă a poporului părăsit de Dumnezeu, popor care visa la răzbunare, care spunea: Fericit carele va apuca şi va zdrobi pe pruncii tăi de piatră.

Pe lângă înţelesul nemijlocit, cuvintele Sfintei Scripturi au însă deseori şi un alt înţeles – un înţeles tainic, ascuns. Tot ce a scris în psalmi Sfântul Proroc David este în fapt scris nu de el, ci de Duhul Sfânt prin el. Toţi psalmii lui David au pe lângă înţelesul nemijlocit, istoric, un înţeles veşnic, care priveşte neîndoielnic tot neamul omenesc. Iată, deci, care este înţelesul acestui psalm pentru noi şi de ce se cântă el în zilele pregătitoare pentru Marele Post.

În robie la păgâni, în robie la un popor necredincios şi crud a căzut poporul iudeu – iar noi, care uităm de Dumnezeu, ne aflăm toţi într-o robie: robie mult mai grea, robie la vrăjmaşul neamului omenesc, ce năzuieşte să ne ducă la pierzare. Noi toţi ne aflăm în grea atârnare de el, suntem supuşi unor grele ispite de către el. În minţile noastre se învolburează patimile, stârnite de vrăjmaşul lui Hristos. Noi toţi suntem în aceeaşi stare grea în care era poporul evreiesc în robia babiloniană, şi toţi suntem datori ca, plecându-ne capetele, să plângem şi să ne tânguim după Patria noastră pierdută şi să ne amintim de ea, fiindcă Patria noastră este la Dumnezeu, iar noi am plecat de la El cum a plecat fiul curvar de la tatăl său.

Avem nevoie să ne amintim cuvintele Domnului Iisus Hristos: Nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor (Mt. 7, 6) şi să nu cântăm cântările sfinte înaintea oamenilor care se află pe de-a-ntregul în stăpânirea vrăjmaşului. Avem nevoie să cugetăm cu întristare la faptul că e stricată viaţa noastră creştinească, la faptul că îl părăsim de bunăvoie pe Dumnezeu, că părăsim de bunăvoie poruncile lui Hristos. Avem nevoie să ridicăm război asupra vrăjmaşului nostru. Evreii chemau răzbunare cruntă asupra celor ce îi robiseră, ei fericeau pe cei ce ar fi zdrobit de piatră pruncii lor.

Noi însă de care prunci suntem datori să ne amintim? Şi iadul are odraslele sale, pruncii săi. Sunt o mulţime de draci care ne duc la pierzare, care ne sfâşie. Aceste odrasle ale iadului, aceşti prunci ai satanei sunt pruncii pe care trebuie să îi zdrobim de piatră, ca să nu mai fie lângă noi. Este vorba de lupta noastră cu dracii, cu răul, cu necredinţa, cu nedreptatea.

Din toate puterile noastre suntem datori să ne oştim împotriva lor.

Iată, aşadar, cum ni se reaminteşte nouă, care păşim pe calea Postului Mare, că suntem datori să rămânem întotdeauna în luptă cu odraslele iadului, să nimicim tot ce împiedică mântuirea noastră, şi anume patimile noastre, necurăţia noastră.

Suntem datori să ne amintim ceea ce am auzit în Apostolul de astăzi: suntem datori să ne amintim că trupurile noastre sunt temple ale Duhului Sfânt, încât să nu cutezăm a pângări templul acesta cu patimi grosolane, şi în primul rând cu patima curviei.

Acestea sunt lucrurile pe care ni le reamintesc şi pilda despre fiul curvar, şi Apostolul, şi psalmul La râul Babilonului… Amintiţi-vi-le, amintiţi-vi-le întotdeauna, şi să nu le uitaţi nicicând. Amin.

Sfântul Luca al Crimeii, La Porțile Postului Mare, Predici la Triod, Apologeticum, 2005, ediția electronică, pp.16-18.