„Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră“

Pe cât de miraculoase şi impresionante au fost pentru mine sărbătorile Învierii în primii ani de revenire la Dumnezeu, pe atât de apăsătoare şi grea a fost noaptea sau poate chiar şi întreaga perioadă a Învierii în unul din anii care au urmat. Atât la slujba de Înviere, cât şi mai apoi de sărbătorile de Paști, nu am simţit nici o bucurie lăuntrică, nici o trăire adevărată a acestei Sfinte Sărbătoti. O senzație de anxietate, de tristeţe…

După o lungă perioadă de aşteptare, când de parcă toate erau îndreptate către aceasta, trăirea acestei sărbători nu s-a sălăşluit şi în sufletul meu. Încercam să înţleg de ce bucuria Învierii nu este la fel şi pentru mine. Nu înţelegeam care poate fi motivul acestei stări. Am încercat să caut esenţa acestui fapt în careva încălcări ale postului, o mărturisire poate incompletă, un resentiment faţă de cineva….toate care m-au privat de adevărata bucurie a Învierii.

Dar însăşi Postul Mare – este pentru Paște, pentru Învierea lui Hristos, fără ele postul nu mai poate fi important. Apostolul Pavel ne spune că „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră“. Adică credința noastră îşi pierde esenţa dacă nu credem în Învierea lui Hristos. Aceasta fiind unul din cele mai importante momente în creștinism – credința în Învierea lui Hristos.

Faptul că suntem muritori, o cunoaştem cu toții. De la o vârstă fragedă, cam de la 6-7 ani , aflăm că oricine dintre noi într-o zi va părăsi această lume. Conştietizăm că totul pe pământ se schimbă şi că toate vor lua sfârşit. Se vor sfârşi pentru fiecare dintre noi. Aflăm, conşientizăm, primim, dar sufletul nostru nu poate convieţui cu această ideie, deoarece cea mai grea experienţă prin care trece orice om este moartea.

Moartea – e elementul care devalorizează toată viața noastră. Moartea – este cea care devalorizează toată bucuria noastră, devalorizează tinereţea, dragostea, fericirea, şi toate realizările, cariera şi succesul. Pentru că dacă eu nu voi mai fi, ce rost mai au toate ? Dacă toţi vor muri, pentru cine sunt toate lucrările mele? Cu alte cuvinte moartea este cel mai important obstacol în calea vieții și fericirii omului. Iar frica de moarte e capabilă se ne răpească orice bucurie, inclusiv cea de a iubi, de a dărui, de a fi părinte, și chiar bucuria rugăciunii.

Dar în lumea noastră îmbolnăvită de această frică vine Hristos și ne spune: „Bucuraţi-vă! Nu vă temeţi! Eu am biruit moartea. “ Aceste cuvinte reprezentă cea mai mare fericire pentru un creştin – moartea nu mai are nici o putere asupra noastră! Cu această minunată veste El vine la noi de Paști. Bucuria fericirii nemuririi a fiecăruia dintre noi. Suntem nemuritori în Hristos, nu mai trebuie să ne fie frică, putem fi fericiți. Asta ar presupune că bucuria Paştelui pentru noi – este o bucurie fără de sfârșit, cuprinsă şi în bătaia clopotelor, şi în acea salutare „Hristos a înviat”, dar şi în dargostea pe care ne-o dăruieşte Mântuitorul.

Dar ce se întâmplă în cazul în care nu simţi o astfel de bucurie? Și nu numai de Paști, dar chiar în viaţa de zi cu zi. Poate ar fi cazul să ne întrebăm sufletul: „ce se întâmplă cu tine, de nu te poți bucura?” Unii spun, și o spun pe bună dreptate, că bucuria le-a răpit-o păcatul. E adevărat. Între Hristos cel Înviat și noi stă păcatul, păcatul nepocăit, nerecunoscut, şi neînțeles. Dar există Taina Mărturisirii care ne uneşte din nou cu Cel care ne aşteaptă doar să ne cerem iertare, să ne pocăim sincer de cele săvârşite.

Chiar şi cei care de parcă sunt credincioși adesea mărturisesc: „şi mă mărturisesc des şi Sfintele Taine le primesc, şi o vaiţă în învăţătura Bisericii încerc să duc, dar bucuria pe care ar trebui să mi-o aducă trăirea credinţei, nu o pot simţi.” Păcatul în aşa caz nu mai este o barieră. Obstacol pentru primirea acestei tainice bucurii devine altceva, şi probabil că anume lipsa acelei credinţe în biruinţa asupra morții!

Să revenim la cuvintele Apostolului „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră“, poate într-adevăr zădarnică ne este credinţa.
Acolo, undeva în adâncurile sufletului ceva se întâmplă. Şi nu simţim nu doar bucuria de la Învierea lui Hristos, ci în general, de la viață însăși. Sensul esențial al vieţii, al bucuriei este ascuns pentru noi. Nu simţim bucuria faptului că soarele a răsărit şi astăzi, că cerul e albastru, că ne-a întâmpinat cineva cu-n zâmet sincer, şi i-am zâmbit şi noi, pentru că de fapt ne-am întâlnit cu un chip și o asemănare a lui Dumnezeu.

Abilitatea de a simţi bucuria există în adâncul sufletelor noastre. Dar şi mai corect ar fi să spunem că ea e însăși natura sufletului nostru, materia, esenţa spirituală a sa. Este o proprietate pe care ne-a oferit-o Dumnezeu. El spune: „Veţi fi după chipul și asemănarea mea.” Iar El este Duh, este iubire, Atotfericire. Iar reflecția acestor calităţi ar trebui să le simţim în sufletul nostru. Cu alte cuvinte, sufletul omului este prin natura sa crestin, după cum menţiona Tertulian. Totodată sufletul nostru este în esenţa sa bucurie și dragoste.

De ce atunci nu suntem în stare să ne bucurăm, dacă însăşi sufletul nostru este o energie a dragostei şi a bucuriei? Pentru că ne-am umbrit sufletul, și nu doar prin păcat. L-am umbrit printr-o frică şi o protecţie dură. Pentru că uneori oamenii nu se bucură doar din motivul că se gândesc că mai apoi va veni neapărat o perioadă de întristare. Aţi auzit probabil fiecare expresia: „Viața e ca o zebra – o dungă albă, una neagră”. Dar nu este nici pe departe aşa. Dacă este o viaţă cu şi în Hristos, este o viață a luminei, a bucuriei și a dragostei, necătând la tragediile şi suferinţele care nu pot fi evitate. Deoarece bucuria – nu este lipsa grijilor, bucuria nu este nici fără de durere, iar fericirea nu este fără suferințe.

Însă bucuria și fericirea înving suferinţele. Înving, deoarece sunt mai puternice, pentru că însuşi Domnezeu este mai puternic decât diavolul, pentru că lumina este mai puternică decât întunericul.

Bucuria noastră de Paști – este o convingere profundă, nu numai în faptul că Hristos a înviat, dar şi că bucuria este mai puternică decât tristeţea.

Natalia Lozan