„Dacă nu sunt eu de vină, e vinovat Dumnezeu?”

Dacă ne vom scutura interiorul cu toată seriorizitatea, nu vom putea spune: tot ce e virtuos, frumos şi armonios sunt eu, iar toate celelalte sunt pete ale întâmplării, ce nu au nimic în comun cu mine, ele pur şi simplu s-au lipit cumva de piele.

În realitate însă acestea nu s-au lipit de piele, ci zac în străfundurile fiinţei noastre. Dar nu ne place acest lucru şi-i acuzăm pe toţi laolaltă, dimpreună cu circumstanţele vieţii.

De câte ori am auzit la mărturisire:  „Iată toate păcatele mele” -, apoi cel ce se căieşte îşi trage câteva clipe sufletul (păcatele sunt enumărate deobicei dintr-o răsuflare) şi pronunţă o pledorie întreagă în care demonstrează că, dacă circumstanţele vieţii pe care i-a dat-o Dumnezeu ar fi fost altele, atunci nu ar fi avut, în genere, nici un păcat.

Şi aud adesea ceva de genul: „Sunt vinovat, dar ce vreţi? Am soacră, am ginere, am una, am alta, am reumatism şi artrită, am supravieţut revoluţiei ruse ş.a.” Uneori după ce omul îşi termina povestea şi aşteapta deja rugăciunea de dezlegare, spuneam:

„Îmi pare rău, dar mărturisirea e o împăcare reciprocă. Aşadar, înainte de a vă oferi dezlegare în numele lui Dumnezeu, puteţi oare să confirmaţi că îi iertaţi lui Dumnezeu toată paguba, tot răul pe care vi l-a adus, toate circumstanţele prin care El v-a silit să nu fiţi un sfânt?” Oamenilor deobicei nu le place această întrebare; dar este un adevăr şi este foarte important să ne acceptăm aşa cum suntem în întregime. Şi nu o vom face dacă vom continua să gândim că noi suntem doar ceea ce e frumos, iar de restul este vinovat Dumnezeu (cel mai adesea Dumnezeu, şi nu diavolul, deoarece Dumnezeu trebuia să i se opună diavolului când acesta voia să facă vreun rău, cel puţin în ceea ce ne priveşte!).