Dacă pierdem sufletul, de unde mai găsim altul?

Cei care se mândresc cu faptele lor bune şi nu au credinţă în Dumnezeu se aseamănă cu oasele morţilor îmbrăcate în haine frumoase, dar care nu îşi dau seama de frumuseţea lor. La ce-i foloseşte sufletului să fie îmbrăcat în fapte bune, dacă el este mort? Faptele trebuie făcute pentru Dumnezeu, cu nădejdea dobândirii Împărăţiei cereşti. Pentru cine te nevoieşti, dacă nu pentru Cel care are să-ţi dea toate darurile?

Pentru ca omul să poată mânca, el trebuie să fie viu. Dacă omul este mort, el nu mai poate primi mâncare. Tot aşa, pentru a trăi veşnic, omul are nevoie de credinţă în Hristos, credinţă care se hrăneşte şi cu fapte bune. Cine nu crede în Hristos, chiar de ar avea fapte bune, nu poate dobândi Împărăţia cerurilor. Pe când fără fapte, omul poate dobândi viaţa veşnică, dacă are credinţă vie. O să vă dovedesc lucrul acesta în continuare.

Tâlharul care a fost răstignit împreună cu Hristos a câştigat raiul numai prin credinţa lui.

Sutaşul Corneliu a făcut multă milostenie şi s-a rugat mult, dar nu L-a cunoscut pe Hristos. Şi pentru că faptele fără credinţă sunt goale, preabunul şi dreptul Dumnezeu i-a trimis aceluia un înger, care i-a spus: Rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit, spre pomenire, înaintea lui Dumnezeu (Fapte 10, 4). Poate că sutaşul Corneliu s-a întrebat: „Dacă rugăciunile şi milosteniile mele au fost primite de Dumnezeu, de ce anume mai am nevoie acum ca să fiu drept?” Iar îngerul l-a lămurit: Trimite bărbaţi la Iope şi cheamă să vină un oarecare Simon, care se numeşte şi Petru. El este găzduit la un om oarecare Simon, tăbăcar, a cărui casă este lângă mare. Acesta îţi va spune ce să faci (Fapte 11, 13-14). Dacă sutaşul Corneliu s-a mântuit prin cele ce i-a spus Petru, înseamnă că nu i-au fost de ajuns faptele sale bune pentru mântuire. Mai avea nevoie şi de credinţă.

Se spune despre un filosof închinător la idoli că intrând în casele unui mare dregător şi văzând pereţii îmbrăcaţi în marmură strălucitoare, tavanul poleit cu aur şi podeaua acoperită cu covoare scumpe, s-a întors spre stăpânul casei şi l-a scuipat în ochi. Când a fost întrebat de ce a făcut asta, el a răspuns că nu era cu putinţă să scuipe în altă parte, deoarece casa era împodobită atât de strălucit, aşa că a fost nevoit să-l scuipe pe stăpân în ochi.

Vezi, dar, că ajung de râsul lumii cei care se îngrijesc numai de lucrurile materiale şi stricăcioase şi că sunt dispreţuiţi pentru aceasta de semenii lor. Şi pe bună dreptate, pentru că atunci când împodobeşti pereţii şi podeaua, nu te mai îngrijeşti de sufletul nemuritor şi îl laşi îmbrăcat în zdrenţe, flămând şi rănit, pradă fiarelor celor înţelegătoare. În acest caz, nu eşti tu vrednic să fii osândit? Nu eşti vrednic de râs şi de plâns?

Dacă pierzi bani, poţi să-i faci înapoi. La fel se întâmplă dacă îţi pierzi casa sau orice alt lucru pe care îl ai. Dar dacă îţi pierzi sufletul, un alt suflet nu vei putea dobândi. Şi dacă toată lumea ar fi a ta, dacă ai fi stăpân peste tot pământul, chiar şi dând tot ce ai, nu ai putea cumpăra un suflet.

Chiar de ai purta nu una, ci o mie de coroane împărăteşti şi ai fi stăpân peste multe trupuri sănătoase, atunci când trupul tău este lovit de o boală ce nu cunoaşte vindecare, poţi să dai întreaga ta împărăţie, şi nu vei căpăta din nou sănătatea. Dacă nu poţi face asta pentru trup, o să poţi pentru suflet?

Dumnezeu ne-a dat două mâini, două picioare, doi ochi, două urechi, astfel încât dacă una păţeşte ceva, să ne slujim de cealaltă. Dar dacă pierdem sufletul, de unde mai găsim altul?

Sufletul stăpânit cu totul de o patimă poate cu uşurinţă să spună şi să facă cele care pricinuiesc mânia lui Dumnezeu, pentru că el a devenit sclavul unui alt stăpân, care îl obligă să facă cele potrivnice Domnului său.

Sufletul cuprins de deznădejde în privinţa mântuirii nu este departe de nebunie. După ce dă frâiele mântuirii în mâinile poftelor iraţionale, aleargă fără reţinere peste tot unde se află păcatul, până când se scufundă în adâncurile pierzaniei veşnice.

Când sufletul se obişnuieşte cu păcatul, care este nemilos, boala sa iese la suprafaţă şi este văzută de toţi. Dar aşa cum porcul, atunci când se tăvăleşte în noroi, este mulţumit şi nu mai simte mirosul murdăriei, la fel şi omul, când este robit de obiceiul cel rău, nu-şi mai dă seama de mirosul greu al păcatelor sale, pentru că se obişnuieşte cu ele. Şi aşa cum pământul peste care aruncăm seminţe este cu neputinţă să dea roade dacă nu este udat, la fel se întâmplă şi cu sufletul, care nimic bun nu rodeşte, oricâte cuvinte i-am spune noi, dacă el nu a fost mai întâi udat cu apa vie ce izvorăşte din Sfintele Scripturi. Ce creşte pe pământul care nu este cultivat? Spini şi buruieni. Ce creşte în sufletul care nu este cultivat duhovniceşte? Fapte necurate şi viclene. Cu cât un pământ este mai puţin cultivat, cu atât cresc buruieni mai multe şi mai sălbatice. Cu cât sufletul este mai puţin cultivat, cu atât este cuprins de patimi mai sălbatice, înmulţindu-se păcatele sale, care îl duc la moarte.

Ce lucru curios! Cu toţii urmăresc cu sufletul la gură evenimentele trecătoare ale acestei vieţi scurte, dar la viaţa ce va să fie nici nu le trece prin cap să se gândească. La ospeţe şi prilejuri de îndulcire a trupului mereu sunt primii, dar sufletele lor le lasă să se usuce de foame duhovnicească. Se îngrijesc de trup şi îl înfrumuseţează, însă sufletul le este indiferent. Când se îmbolnăveşte trupul, cheamă doctorul, cumpără medicamente şi cheltuiesc o grămadă de bani, până când se vindecă. Însă atunci când sufletul lor se îmbolnăveşte de boala aducătoare de moarte a păcatului, nu fac nimic. Şi cel mai trist este faptul că, deşi îl îngrijesc cum nu se poate mai bine, trupul lor moare, iar sufletul este osândit la iadul veşnic.

Şi pentru că îmi pare atât de rău de întunecimea gândului oamenilor şi de nebunia lor, aş vrea să am o voce atât de puternică, încât să ajungă până la marginile pământului, şi după ce m-aş urca pe cel mai înalt multe de pe pământ, să strig la toate popoarele şi neamurile, la fel ca proorocul David: Fiii oamenilor, până când grei la inimă? (Ps. 4, 2). Mă doare şi sufăr pentru ce-aţi ajuns. Da, plâng, pentru că ştiţi prea bine că Dumnezeu este îndelung răbdător şi vă aşteaptă să vă îndreptaţi, în loc să vă pedepsească după dreptate, şi cu toate acestea, nu vă îndreptaţi.

Nu trebuie să plângem pentru cel care se zvârcoleşte de durere, atunci când doctorul îi cauterizează rănile, pentru că după durerea pricinuită de ardere va urma vindecarea rănilor sale. Să plângem pentru cel care zace în pat, fără nici o îngrijire din partea vreunui medic, pentru că rănile sale se vor infecta, ceea ce îi va aduce moartea. La fel, în cazul unui suflet rănit de păcat, nu trebuie să ne pară rău atunci când Dumnezeu îi trimite pedepse, pentru că prin acestea, el dobândeşte vindecare. Să plângem şi să jelim acele suflete care păcătuiesc fără să primească nici o pedeapsă, pentru că le aşteaptă pedeapsa veşnică.

Cel care îşi curăţă sufletul de păcat şi îl împodobeşte cu virtuţi se face pe sine casă pentru Hristos. Şi cine este mai fericit decât acela care Îl are în el pe Hristos, Care este Izvorul vieţii, al bucuriei şi al nemuririi?

”Problemele Vieții”, Sfântul Ioan Gură de Aur, Editura Cartea Ortodoxă