Dascălului de Religie, cu drag (Scrisoarea 1)

Sunt sute de ipostaze în care vă văd ieșind din odihna de care aveți nevoie, fie pe Facebook, fie prin intervenții publice. Revăd chipurile voastre tensionate din lunile grele, ale referendumului privind ora de Religie. Temători, umiliți și răniți fără sens, uneori chiar de noi, colegii voștri clerici, ați rezistat cum nu cred că rezistă multe segmente ale misiunii Bisericii. Și asta nu o spun prima dată acum, ci îndată după măsurarea încrederii parentale și școlare în ora de Religie, am afirmat-o mereu. Sunteți un corp profesoral conștient, luptător și rezistent la șicanele cotidiene, mai atent decât mulți și activi întru ajutorarea copiilor ce-i creșteți. Ce avem de făcut în continuare este gestionarea corectă a unui capital de încredere uriaș. Cu smerenie și dragoste, cu atenție și vocație înnoită.

În primul rând avem obligația de a învăța să nu mai etichetăm oamenii cu ușurință. Nici pe copii și nici pe părinții lor. Este limpede pentru oricine că sunteți oamenii Bisericii în zona gri a durerii sociale maxime: educația copiilor. A sta lângă ei și de partea lor, a copiilor, înseamnă a-i transforma real în parteneri educaționali. În toate discuțiile cu specialiștii în educație care ne-au stat alături în parcursul înnoirii programei ori abordării acesteia, a manualelor de Religie, pur și simplu, toți au remarcat unitatea de Duh a corpului profesoral. Ea trebuie transferată la nivelul întregului colectiv al școlii, în respect desăvârșit pentru fiecare om angajat care asigură funcționarea coerentă a actului educațional. Renunțați la a crede că cineva complotează împotriva orei de Religie. Și de-ar fi așa, creșteți-vă siguranța predării fiind mai atenți la nevoile comunității. Umanizați-vă predarea, nu lăsați ca subiectele orei de Religie să fie cenzură creativității și colaborării cu ceilalți colegi ori cu clasa. Nici o dogmă nu poate birui iubirea. Continuați să fiți creatorii unui spațiu educațional cordial pentru copii. Și pentru voi. Știți mai bine ca mine că elevilor voștri le este dor permanent de liniște, de vorbă bună și de respect real. Poate părea o pagină de „pășunism” pedagogic ceea ce vă scriu, dar, văzând multe colective de clasă, cancelarii și colective de cercetători în domeniul pedagogiei, remarc nevoia generală de pace. „Bârfologia” nu poate intra în cultura comunicațională a unui profesor în general, cu atât mai puțin a unui profesor de Religie. Prietenia cu familia și școala a rămas pentru tinerii de astăzi un soi de cetate a Țoarului, scăpare la vreme de explozii morale la nivelul Gomorei și Sodomei.

Nu încercați să explicați lucrurile asupra cărora nu v-ați lămurit. Fiți conectați mereu la surse de informare valoroasă intelectual, nu la scurgeri de informații mediocre ori ideologizante. Evitați să vă impuneți punctul de vedere cu apeluri la moralisme ieftine. Greșelile pe care le semnalează presa ne dovedesc deseori nu atât atacuri la conținut, cât la modul de exprimare ori momentul total nepotrivit în care ne dăm cu părerea. Iar când sunt la conținut nu este suficient să explicăm, cât să evităm falsele argumentări. Triumfalismul și smerenia îngâmfată nu prind deloc bine în viața duhovnicească și nici în cea profesională. Să nu mimați niciodată sinceritatea, ci creșteți în ea, mereu și mereu. Copiii sunt înconjurați de efortul bruiant al unei culturi a corectitudinii politice educaționale, pânză de păianjen a neomarxismului cultural, asupra căruia vom reveni, pentru aceasta au devenit sensibili la drepturile pe care le au. Nu le jigniți inteligența rănindu-i! Suntem toți sătui de răni, cineva trebuie să înceapă vindecarea.

Dintre experiențele din Țară care m-au impresionat cel mai tare una este legată de rugăciunea profesorului pentru elevii săi. Am văzut profesori rugându-se pentru învățăceii lor cu bucuria luminându-le fața. Am fost martor în școli la momente grele, când li se vestea copiilor moartea unui coleg sau profesor, la momente imposibil de descris. Unitatea în rugăciune vindecătoare de moarte nu poate fi eludată. A fi cu ei înseamnă a sta alături de Cel Care-i cheamă la mântuire, Iisus Hristos Domnul!

Iertați-mi îndrăzneala de a vă scrie! Singurul regret este că nu putem sta mai mult de vorbă, chemându-i pe preoții parohi să ni se alăture. Avem nevoie unii de alții, întru unitatea Bisericii. Ora de Religie nu se încheie pe coridorul școlii, ci ­înaintea Potirului. La vremea aceasta a postului, vă rog, faceți pasul în față și oferiți copiilor bucuria de a se împărtăși cu voi din același potir, pentru a vedea întâi și abia apoi pentru a crește în cunoaștere. Știu că vă e greu, că vi se cere să mergeți pe sârmă deasupra unor continente de foc și gheață, agitație și răceală indecentă. Nu vă molipsiți de indiferență, nu creșteți în fond copiii pentru nici un examen. Și nu uitați, sunteți în Liturghie de fiecare dată când Îl descoperiți pe Dumnezeu ­copiilor, familiilor lor și colegilor de cancelarie. Sus inima, bucurați-vă de misiunea ce aveți de împlinit! Sunteți în rugăciunea și respectul Bisericii!