De ce Dumnezeu nu îngăduie să ne cunoaştem ceasul morţii?

La această întrebare ne răspunde un Sfânt Părinte: “Dumnezeu n-a voit să cunoaştem ceasul cel din urmă al vieţii noastre pentru ca fiecare ceas să-l socotim ca fiind cel din urmă şi deci oricând să fim pregătiţi!”.

Însuşi Mântuitorul ne sfătuieşte astfel în pilda celor zece fecioare atunci când spune: “privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului” (Matei 25, 13).

Totuşi, să ne închipuim că am şti dinainte ziua şi ceasul când vom muri. Ar fi oare ştiinţa aceasta spre binele sufletelor noastre? Nicidecum. O asemenea descoperire nu ne-ar fi de folos şi cred că o groază cumplită ar cuprinde sufletele oamenilor.

De frică, unii şi-ar pierde minţile. Alţii, dintr-o pornire de deznădejde, ştiind că numai atât de puţin mai au de trăit, şi-ar cheltui viaţa în cele mai urâte plăceri.

Nu se poate şti câţi dintr-o sută s-ar mai gândi atunci la suflet şi la judecata din urmă.

De aceea, mai bine este aşa cum a rânduit Dumnezeu, să nu ne cunoaştem ceasul sfârşitului nostru, dar să fim gata oricând a da socoteală de faptele noastre fără să ne fie ruşine de felul în care ne-am trăit viaţa.

Ce este bine să facem?

De moarte nimeni nu poate scăpa. Toţi suntem datori să plătim acest tribut obştesc, atunci când va rândui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi.

Dacă ceasul morţii ne este necunoscut şi suntem îndemnaţi să priveghem şi să ne pregătim ca pentru cel mai mare şi ultimul examen din viaţa noastră pământească, atunci această aşteptare a clipei din urmă nu trebuie să fie o stare pasivă, de nelucrare, plină de groază, ci, dimpotrivă, trebuie să fie o aşteptare senină, însoţită de muncă statornică, plină de hărnicie şi de voie bună. Să avem însă, în acelaşi timp, o grijă neîncetată pentru a ne păstra – pe cât se poate – sufletul cinstit, inima curată şi trupul neîntinat de patimi, ştiind că trupul împreună cu sufletul nostru sunt locaşul Duhului Sfânt din noi.

Să medităm asupra faptului că toate trec, toate curg, iar noi odată cu ele străbatem drumurile vieţii. Aşa precum toamna se despoaie copacii de frunze şi seva lor începe să se împuţineze, aşa şi viaţa noastră scade în fiecare an, în fiecare lună şi în fiecare oră.

Floarea tinereţii se vestejeşte, lumina bucuriilor pământeşti se stinge, bătrâneţea cea grea se apropie, prietenii mor, cei de aproape se depărtează şi ne părăsesc…

Mormintele celor dragi zac fără de glas, doar sufletele unora dintre morţii noştri au ajuns în mâna lui Dumnezeu.

Aşa trece viaţa noastră, aşa trecem fiecare dintre noi, ca nişte umbre pe faţa pământului, până când nu ne mai vede nimeni, până când aproape toţi ne uită, ajungând nişte morţi uitaţi de orice inimă…

Drept aceea:

– Să ne sfinţim viaţa prin Sfintele Taine, lăsate de Dumnezeu oamenilor;

– Să trăim în bună înţelegere unii cu alţii;

– Să nu ne bârfim între noi, să nu ne înşelăm unii pe alţii, să nu ne invidiem şi să nu ne urâm unii pe alţii, ci dimpotrivă să ne sârguim a trăi ca fraţii, fiind cu toţii fii ai aceluiaşi Părinte Ceresc pe Care Îl numim Tatăl nostru;

– Să ne ostenim a ne trăi vremelnica noastră viaţă aşa după cum ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel: “Îngăduindu-vă unii pe alţii şi iertând unii altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum şi Hristos v-a iertat vouă, aşa să iertaţi şi voi.

Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii.

Şi pacea lui Hristos, întru care aţi fost chemaţi, ca să fiţi un singur trup, să stăpânească în inimile voastre” în veci. Amin (Coloseni 3, 13-15).

Din ”Smerenia şi dragostea, însuşirile trăirii ortodoxe”, Arhimandrit Sofian Boghiu