De ce sânt fericiți cei necredincioși?

De ce sânt fericiți cei necredincioși?

Răspunsul este: Fericirea lor este vremelnică pe acest pământ, căci sunt păcătoşi neîndreptaţi, pe care Domnul i-a părăsit, fiindcă nici suferinţele nu i-ar mai putea îndrepta. Pe căi lunecoase i-a pus Dumnezeu şi i-a doborât când se înălţau. Noi ştim că copiii în timpul iernii caută povârnişurile alunecoase, ca să se dea pe ele cu sania. Şi cât de plăcut le este când alunecă în jos pe ele! Dar dacă în calea lor este vreo piedică, deşi zboară în jos ca săgeţile, cei nechibzuiţi cad în groapă, îşi sparg capul, îşi frâng mâinile sau picioarele! Şi atunci abia văd cât de scump i-a costat această plăcere! Dar este prea târziu!

Asemenea este şi cu bunăstarea necredincioşilor neîndreptaţi din lumea aceasta. Şi ei alunecă pe sania uşoară a reuşitelor lor necontenite, pe calea cea largă a plăcerilor şi se desfată cu veselie de-a lungul întregii lor vieţi. Pentru ei nu există oprelişti neplăcute. Ei zboară în jos ca săgeţile… spre pierzanie! O, de-ar fi în calea lor oprelişti! Negreşit le-ar strica rânduiala, i-ar chinui, dar ar însemna pentru ei o adevărată binecuvântare, căci i-ar opri şi i-ar feri de alunecarea lor în prăpastia fără de fund a pierzaniei veşnice! O, de-ar fi pentru ei suferinţe! De n-ar fi existenţa lor pământească numai încântare şi bucurie!

Atunci şi-ar aminti cu drag de Dumnezeu şi s-ar mântui. Dar vai! „Nu este chin întru moartea lor.” (Ps. 72, 4) Pentru ei, suferinţele sunt păstrate până după moartea lor. Şi când mor, adică la vremea când se trezesc din scurtul şi fericitul, dar mincinosul lor somn pământesc, vor vedea că toate bunurile pământeşti, toate bucuriile şi desfătările au dispărut, aşa cum piere visul după trezire, şi cu amărăciune vor înţelege că chipul lor de nimic s’a făcut… dar va fi târziu, prea târziu!…