Desăvârşirea omului în Creştinism

Chipul lui Dumnezeu în om este izvor de virtuți, care constă mai ales în tendinţa înnăscută de a săvârşi binele. Chipul lui Dumnezeu în om constă în puterile lui duhovnicești, în raţiune, în libera voinţă, în sentiment, în demnitatea sa împărătească în univers, în simplitatea sufletului, în nemurirea lui, în puterea de a cunoaşte pe Dumnezeu, de a se uni cu El. Omul este împodobit cu cele mai frumoase însuşiri care cuprind chipul frumuseţii dumnezeiești.

Asemănarea cu Dumnezeu este o neîntreruptă depăşire de sine, o desăvârşire care nu se încheie niciodată. Dumnezeu este infinit în act, iar sufletul omului este infinit în devenire; el creşte mereu în virtute. În acţiunea noastră omenească de devenire asemenea lui Dumnezeu, trebuie să tindem spre unificarea voinţei noastre cu voinţa lui Dumnezeu, când devenim asemenea lui Dumnezeu, ne îndumnezeim. Important de reţinut este faptul, că asemănarea cu Dumnezeu, desăvârşirea sau îndumnezeirea omului, nu înseamnă identificarea cu Dumnezeu în fiinţă, ci un act de participare prin har, pe măsura firii noastre.

Chipul lui Dumnezeu în om este adevăratul semn al chemării dumnezeiești a omului, în timp ce asemănarea este scopul ultim al vieţii omeneşti.

Sfinţii Părinţi vorbesc despre o profanare şi desfigurare a chipului lui Dumnezeu în om, care rămâne totuşi prezent şi activ în om; căci omul, chiar după păcat, a reţinut ideea binelui, a virtuţii, etc. Hristos a refăcut chipul lui Dumnezeu în noi, dându-ne putere şi arătându-ne cum putem deveni asemenea lui Dumnezeu. Mântuirea adusă de Iisus Hristos porneşte de la harul dumnezeiesc şi credinţa care creşte prin fapte bune, ajungând la cunoaştere, adică la vederea lui Dumnezeu a cărei ultimă treaptă este unirea cu Dumnezeu sau îndumnezeirea. Astfel, idealul de desăvârşire a omului este cel al îndumnezeirii (θεόσις – theosis), în virtutea căruia devenim, aşa cum spune Sfântul Apostol Petru, „părtaşi ai firii celei dumnezeieşti” (II Petru, 1, 4). În îndumnezeire dispare tot neadevărul, tot ceea ce a fost întunecat şi degradat în om şi reapare frumuseţea iniţială a chipului omenesc. În îndumnezeire, omul ajunge la o nouă treaptă a vieţii duhovniceşti.

Începutul creşterii duhovnicești este convertirea, ceea ce reprezintă un act al voinţei omului prin care omul se întoarce spre Dumnezeu renunţând la viaţa de păcat şi la pasiunile păcătoase, adică renunţarea la lume, înţelegând prin lume o împrăştiere a sufletului în lumea patimilor, o rătăcire de la calea ce duce spre Dumnezeu. Renunţarea la lume ar fi reîntoarcerea sufletului la drumul ce duce spre comuniunea cu Dumnezeu. Acest act de renunţare la lume este zidit mai departe prin Sfintele Taine, în care ni se dăruieşte puterea necesară spre creştere şi unire tot mai profundă cu Hristos. Convertirea este trăirea potrivit legilor duhului. A trăi după duh, înseamnă a deveni om duhovnicesc, a „da roadă” unirea de la Botez dintre harul dumnezeiesc şi duhul omului, ceea ce reprezintă transformarea omului din om vechi în om nou, din omul păcatului şi al morţii în omul virtuţii şi al vieţii.

Întreaga viața a omului trebuie să fie însoţită de rugăciune, căci unirea cu Dumnezeu nu poate avea loc în afara rugăciunii, care este de fapt manifestarea relaţiei personale cu Dumnezeu.

În ordinea creaţiei, omul apare ultimul, ca o încununare creației. El este o cunună a universului sau chiar o recapitulare a acestuia. Astfel omul are menirea să ducă spre Dumnezeu toată creaţiunea şi aceasta datorită situaţiei sale de fiinţă intermediară între două lumi şi două firi duhovnicească (duh) și materială (trup). Omul a fost creat de Dumnezeu atât trup, cât şi suflet. Trupul şi sufletul, în unire, dau fiinţa omenească. E adevărat, că trupul îşi are rolul său nespus de important pentru viaţa pământească a omului, dar principiul esenţial, baza eu-lui sau a personalităţii, a existenţei conştiente, rămâne sufletul.

Fără suflet, nu poate fi viaţă în trup. Omul nu poate fi numai trup sau numai suflet. Omul adevărat, adică omul viu, nu apare decât datorită vieţii care este pusă în el, adică datorită sufletului.

Noţiunea fundamentală a comunităţii creştine este iubirea faţă de aproapele. „Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul. Precum v-am iubit Eu pe voi, aşa să vă iubiţi şi voi unul pe altul. După aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, de veţi avea dragoste între voi” (Ioan, 13, 34-35). La Dumnezeu nu ajungem ca indivizi singulari, ci în comunitate cu semenii noştri. Mântuirea devine o împreună-lucrare cu semenii în nevoința noastră spre desăvârşire. Această conlucrare cu Hristos cel ceresc în scopul mântuiri, al eliberării din robia păcatului şi al unirii cu Hristos este un act de totală dăruire lui Dumnezeu.

Unirea dintre făptură şi Creator se concepe ca rezultat al dragostei lui Dumnezeu. Darul dragostei dumnezeieşti presupune şi în om o înclinare înnăscută spre a iubi, capacitate ce dă omului puterea de a-şi realiza propria desăvârşire prin dragoste. La rândul ei dragostea este strâns legată de cunoaştere. Numai o viaţă în deplină cunoaştere şi comuniune cu Dumnezeu şi aproapele pot schimba firea omului, ducând-o spre tainica strălucire a Luminii lui Hristos.

Ideea de nemurire în Creştinism constă în câteva noţiuni neîntâlnite la alte curente religioase. În primul rând, nemurirea are un caracter personal, fiind o comuniune veșnică, individuală cu Dumnezeu. Această credinţă în nemurire ca act personal se bazează pe credinţa într-un Dumnezeu personal, preocupat de viața și starea făpturilor Sale. În al doilea rând, Creştinismul vede în viaţa din această lume o parte a vieţii veşnice. Nemurirea începe cu viaţa trecătoare pământească, căci şi viaţa pământească este o viaţă a duhului, care, deşi este condiţionată de existenţa în trup, nu sfârşeşte odată cu moartea trupului. La temelia învăţăturii creştine stă convingerea că omul are o valoare deosebită. Acest lucru implică şi credinţa că o astfel de valoare în lumea creată de Dumnezeu nu poate fi supusă unei vieţi atât de trecătoare – ea este destinată vieţii veşnice. În al treilea rând, concepţia creştină despre nemurire se concentrează în jurul persoanei lui Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul şi a activităţii Sale mântuitoare şi în special a Învierii Lui.

Odată săvârşită, Învierea este considerată ca fiind cea mai mare dreptate ce se face omului. Oamenii vor fi supuşi Judecăţii de apoi. Această judecată va fi universală, solemnă, dreaptă, definitivă şi înfricoşătoare.

Scopul acestei judecăţi va fi de a constata felul în care fiecare om a întrebuinţat darurile primite de la Dumnezeu: „Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui şi a plecat” (Matei,  25, 15).

Se va stabili şi o dreptate adevărată între virtute şi fericire şi între păcat şi pedeapsă. Atunci fiecare om va fi judecat şi răsplătit după credinţa, cugetul, vorbele şi faptele sale: „Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu” (Ioan, 3, 18); „Care va răsplăti fiecăruia după faptele lui” (Romani, 2, 6); „De aceea, nu judecaţi ceva înainte de vreme, până ce nu va veni Domnul, Care va lumina cele ascunse ale întunericului şi va vădi sfaturile inimilor. Şi atunci fiecare va avea de la Dumnezeu lauda” (I Corinteni, 4, 5).

Judecătorul va fi Dumnezeu, prin Fiul Omului, adică prin Iisus Hristos: „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan, 5, 22); „Şi ne-a poruncit să propovăduim poporului şi să mărturisim că El este Cel rânduit de Dumnezeu să fie judecător al celor vii şi al celor morţi” (Fapte, 10, 42); „În ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, după Evanghelia mea, cele ascunse ale oamenilor”(Romani, 2, 16).

La Judecată vor fi aduse toate „neamurile”: „Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile”(Matei, 25, 32); iudeii şi păgânii: „Necaz şi strâmtorare peste sufletul oricărui om care săvârşeşte răul, al iudeului mai întâi, şi al elinului” (Romani, 2, 9); cei morţi înainte de venirea Mântuitorului şi cei ce se vor afla încă în viaţă: „Şi ne-a poruncit să propovăduim poporului şi să mărturisim că El este Cel rânduit de Dumnezeu să fie judecător al celor vii şi al celor morţi” (Fapte, 10, 42).

La fel vor fi judecate şi duhurile rele: „Căci dacă Dumnezeu n-a cruţat pe îngerii care au păcătuit, ci, legându-i cu legăturile întunericului în iad, i-a dat să fie păziţi spre judecată” (II Petru, 2, 4).

Toţi cei aduşi în faţa Judecăţii vor fi judecaţi potrivit legii după care au vieţuit: pe păgâni Domnul îi va judeca după legea conştiinţei înscrisă în inimile lor: „Căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege, ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără, în ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, după Evanghelia mea, cele ascunse ale oamenilor” (Romani, 2 14-16); pe evrei, după legea lui Moise: „Câţi, deci, fără lege, au păcătuit, fără lege vor şi pieri; iar câţi au păcătuit în lege, prin lege vor fi judecaţi” (Romani, 2, 12), iar pe creştini după legea dată prin Evanghelie.

Protodiacon Ioan MUNTEANU

Sursa: http://csf.md/