Despre atitudinea creștinului față de boală și sănătate în Jurnalul Fericirii de N. Steinhardt

Nicolae Steinhardt are, în Jurnalul Fericirii, mai multe pasaje despre atitudinea corectă a creștinului față de boală și sănătate și despre „ispita de dreapta” pe care creștinul trebuie să o depășească referitoare la acestea.

El spune că duhovnicia nu ne păzește neapărat de boală și că, atunci când suntem bolnavi, avem nevoie și de preot, dar și de medic – și de Dumnezeu, dar și de omul care cunoaște tainele îngrijirii sănătății.

Pe lângă îngrijirea sănătății, această atitudine ne ajută și în cele ale duhului: binele trebuie făcut cu mâna noastră în colaborare cu Dumnezeu, nu așteptat exclusiv ca dar de sus.

Iată un fragment din Jurnalul Fericirii:

Există o ciudată ispită — de dreapta, conform Părintelui Cleopa — aș numi-o ispita credinței considerată ca panaceu totalitar al grijilor și înlocuitor general al virtuților omenești, care-i o împătrită ipostază a trufiei combinată cu naivitatea:

a) convingerea că prin credință scăpăm de boli, că nu se poate să mai fim bolnavi; sau, dacă ne îmbolnăvim, că nu avem nevoie de medici și medicamente, de vreme ce ne putem oricând tămădui prin rugăciuni. Convingerea aceasta care aduce întrucâtva cu observația făcută de Gide lui Maritain (și chemi pe Hristos la telefon), e tot una cu ispitirea lui Dumnezeu prin exigența unei minuni. Cel care o încearcă se pune în situația reclamantului care în loc de a se adresa tribunalului competent de gradul întâi ar trece de-a dreptul la calea extraordinară a recursului.

E totodată lipsă de modestie; medicii și medicamentele sunt și ele de la Dumnezeu, iar credinciosul care se îmbolnăvește întocmai ca toată lumea se vindecă întocmai ca toată lumea, nu altfel — cu ajutorul medicilor și al medicamentelor (firește, dacă îi este dat să se tămăduiască).

Dumnezeu desigur face minuni, dar când binevoiește — și istoria bisericii ne arată că nu sunt nici foarte dese și nici obținute prin somații. (Este drept că Sadhu Sundar Singh l-a somat pe Domnul să i se arate și a fost ascultat, dar el n-a cerut o vindecare trupească, ci a mers pe calea evanghelică a violenței — în sensul de la Matei 11, 12 — către credință.) La Lourdes numărul vindecărilor miraculoase recunoscute de comisia medicală întrece în mod considerabil numărul celor validate de biserică. Biserica s-a dovedit mai prudentă decât medicina. După cum și în cazul giulgiului de la Torino, a dat prioritate argumentelor istorice asupra celor științifice (razele infraroșii). Sfântul apostol Pavel a rămas cu vechea lui boală (de ochi?) și după dobândirea harului: „Datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al Satanei, să mă bată peste obraz”. Ce face, atunci, credinciosul? Se roagă pentru ca Dumnezeu să-l ajute și să binecuvânteze tratamentul.)

b) Convingerea că prin credință scăpăm de viforul ispitelor. Nu. Oarecum dimpotrivă. Patericul: la intrarea unui sat de ticăloși stau doi draci. În jurul Mânăstirii de cuvioși călugări nevoitori întru desăvârșire stau două mii.

c) Convingerea că nu mai este trebuință de virtuțile obișnuite ale omului de rând: înțelepciunea, judecata sănătoasă, iscusința, strădania…  Credinciosul are nevoie de ele întocmai ca toți semenii săi. Credința ne ajută, ne întărește, ne înalță, ne bucură, dar nu ține locul însușirilor și calităților omenești. (Ea, în general, — și asta-i regula — nu conferă un statut excepțional. Ne dă fericirea, dar în raport cu lumea și cu oamenii nu numai că nu ne acordă privilegii, ci ne creează îndatoriri în plus.) Dacă deci credinciosul comite o greșeală, o imprudență, o nesăbuință, el va trage toate consecințele normale — și nu se poate plânge sau mira. Nu beneficiază de extrateritorialitate.

d) Convingerea că putem oricând obține orice fără nici un efort; nu, putem obține prin rugăciune darurile duhovnicești cele suprafirești. Pe ale firii, și care țin de slabele noastre puteri, trebuie să le dobândim prin mijloacele comune. Acesta e și tâlcul proverbului: Dumnezeu te ajută, dar nu-ți bagă în traistă, care nu este decât conspectul metaforic al unui pasaj din Fapte (12, 7). Îngerul îi deschide lui Petru porțile temniței și îl descătușează pentru că acestea nu le-ar fi putut face singur. Dar îi poruncește: încinge-te… încalță-te cu sandalele… pune haina pe tine, fiindcă stă în puterea lui s-o facă și se cuvine, așadar, să o și facă numai cu mâinile sale.

Poate că și nenorocitul de Cromwell a înțeles cum devine cazul când a spus: încrede-te în Dumnezeu și ține-ți praful de pușcă la adăpost de umezeală (Put your faith in God and keep your powder dry).

Sursa foto: Radio Renașterea

Sursa: www.basilica.ro