Despre frica ce ne robește

A vorbi despre frică în epoca progresului tehnic și a libertinajului inseamna a atrage deseori privirile nedumerite ale celor din jur. După multe reușite ale militanților lumii acesteea,  pare a fi un subiect tabu. Paginile internetului sunt arhipline cu articole și îndemnuri la revolte și „acțiuni de curaj”. Și prin mulțimea de revoltați, de multe ori găsești și câte unul ce se numește cu numele lui Hristos. Desigur. Nonconformismul religios acum e la modă. Uneori chiar solicitat. Și stăruie să fie îndreptășit prin orice metodă. De cele mai multe ori prin ponegrirea numelui aproapelui. Pentru că a-ți recunoaște prostia  e destul de dureros. Mai ușor e să spui că „micul eșec” al tău e floare la ureche pe lângă păcatele și grosolăniile altora…

Se spune că speranța moare ultima. Nu sunt pessimist, dar pentru mine ea începe să dispară. Nu pentru că Dumnezeu nu mai poate din pietre să-i ridice fii lui Avraam (Matei 3.9), ci pentru că potențialul nostru de al propovădui pe Hristos oamenilor este sub orice limită. De ce? Nu poți să vorbești despre lumină, fiind în întuneric, despre virtute, înecându-te în patimi și despre curaj, cuprins fiind de frică.

Câteva duminici în urmă ni s-a amintit despre tânărul bogat. S-a vorbit multe, însă n-am auzit despre mâhnirea și frica ce l-a cuprins când i s-a spus: Vinde tot și urmează Mie. (Matei 19.16-26)  Pentru că e ușor foarte să fii „cuminte” și să-L iubești pe Dumnezeu când le ai pe toate. Un loc mai călduț în societate îl au doar cei avuți, influienți și cu „relații de prietenie” în toate domeniile. Prietenașii care se ajută unul pe altul, dar care nu cunosc ce înseamnă să dai fără a cere ceva înapoi… Oamenii geniali,dar bolnavi sau care nu-s dispuși să meargă la diferite compromisuri cu propria conștiință, sunt abandonați asemenea lui Lazăr, săracul din renumita parabolă. El, însă, nu era un revoltat sau cârtitor ce-și cerea drepturi. Era un om liber în sensul adevărat al cuvântului cărui câinii îi lingeau rănile, dar în inimă vorbea cu Adevărul Absolut.

Numai un om deschis pentru Dumnezeu, gata de a lăsa toate și a-I urma, poate să treacă peste încercările neputincioase ale lumii și să scape de frica morții ce ne șine în robie toată viața. (Evrei 2.15)  De ce din mulțimea de oameni care-L ascultau pe Hristos doar unii s-au învrednicit sa fie ucenici  mai apropiați? Pentru ca numai ei au avut curajul s-L recunoască drept Mesia care a venit pentru mântuirea oamenilor. Până azi lumea mai caută în El un lider politic sau de opinie. Cele adevărate despre El, se desoperă doar celui ce spune cu tărie : Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu! (Matei 16. 16)

Acum toți sunt dispuși să propună soluții pentru ieșirea din criză și împotriva migrației popoarelor, însă vin timpurile (deja au sosit) cand va trebui lăsăm orice idee și să spunem și noi cum le-a zis Toma ucenicilor: Haideți să mergem și noi să murim cu El. ( Ioan 11. 16)

Cu durere observ că oamenilor le e frică să fie în minoritate. Mai ales nouă celor cu aere de „popor biruitor” ne e greu să înțelegem că atunci când ne asumăm creștinismul și urmarea lui Hristos, ne alipim minorității creștine. Aceasta nu prea are șanse de supraviețuire în lumea aceasta. Și e cam rușinos când apelăm la CEDO sau alte instanțe să ni se facă dreptate.

Dumnezeu ne cheamă la Cină, ne dă haine de nuntă și ne îmbracă în nemurire, spunându-ne: „Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt”, dar voi ca nişte oameni muriţi şi ca unul din căpetenii cădeţi… (Psalm 81.6-7)

În fiecare zi suntem nu pe marginea prăpastiei, ci la pragul veșniciei unde suntem așteptați cu dragoste. Dragostea care alunga frica. Și nu ne rămâne altceva decât să rămânem în cuvântul Lui și vom cunoaște Adevărul, iar Adevărul ne va face liberi. (Ioan 8. 31-32)

Arhim. Augustin Zaborosciuc