Despre goana după mai multe, sau Viaţa trăită aici şi acum

Am dat cândva de un articol „De ce noi, femeile întotdeauna încercăm să arătăm mai bine”. Exact din acelaşi motiv, din care şi bărbaţii. Lumea e mereu antrenată în goana după ceva mai mult.

De fapt, în majoritatea cazurilor, viaţa oamenilor se aseamănă cu o cursă de şobolani, o goană după ceva. De câte ori ne-am oprit în loc pentru a-I înălţa rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu pentru dragostea Sa nemărginită? De câte ori ne oprim pentru a savura din priveliştea din jur, de câte ne-am abătut privirea de la orizont, pentru a vedea frumuseţea exact de sub nasul nostru? Toate darurile lui Dumnezeu le-am primit, în cele mai multe cazuri, ca ceva absolut firesc, ca o recompensă pentru perseverenţa noastră, ca o remunerare, dacă vreţi, pentru eforturile depuse. Depuse pentru ce? Pentru a obţine mai mult?

Un gând asemănător l-am întâlnit în cartea lui Timothy Miller „Cum să te bucuri de ceea ce ai” (original How to want what you have). Miller consideră că această goană după mai mult îşi are originea în instinctul de perpetuare al oricărei specii – la animale, la oameni, nu contează. Pentru a avea mai multe şanse de a se reproduce, animalele îşi dezvoltă capacităţile, statutul, îşi marchează teritoriul, apără ceea ce au realizat, luptând adesea până la moarte cu adversarii lor.

Cu cât mai înalt este omul decât animalele! Însuşi Dumnezeu îl înalţă pe om chiar din ziua creării lui: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!” (Facerea 1, 28). Dându-i porunca procreaţiei, Dumnezeu îl înzestrează pe om şi cu nişte capacităţi net superioare animalelor, suflând în el viaţă. Suflarea aceasta din om devine suflare dumnezeiască, sufletul omenesc căpătând capacităţi deosebite: de gândire, de simţire, de voinţă. Dumnezeu îl înalţă pe om peste toate vietăţile pământului, şi le aduce pe toate înaintea omului – a stăpânului lor, ca acesta să le dea nume, adică, să le distribuie rolurile.

Ce vedem azi, ce face omul? Pentru a avea succes la reprezentanţii sexului opus (citeşte: pentru a garanta reproducerea), omul lucrează asupra corpului său, îşi înmulţeşte averea, îşi consolidează statutul. Atât femeile, cât şi bărbaţii fac fitness, ca să arate mai bine, caută posturi mai bune, ca să fie mai bine plătiţi, construiesc case mai frumoase, îşi procură automobile mai solide, etc., pentru a-şi mări statutul. Pot invoca mii de exemple. Însă, adesea suntem uimiţi că eforturile noastre de a arăta mai bine, de a ne consolida averea şi statutul, nu coincid cu valorile reprezentanţilor sexului opus. Un prieten îmi spunea: „Soţia mea mi-a mărturisit că mă iubeşte nu pentru corpul meu atletic şi înfăţişarea mea atrăgătoare (cine să mă laude dacă nu o voi face eu?), ci din alte motive. Care? Numai ea ştie. Şi nici eu nu m-am îndrăgostit de ea doar pentru că avea ochi minunaţi şi o privire care a făcut să vibreze fiecare coardă a fiinţei mele. Toate astea au venit ca un supliment la ceva mai mult, la ceva special.” Ce este acest special atunci? Fiecare are răspunsul său.

Şi dacă am conclude că averea, statutul, înfăţişarea noastră nu contează atât de mult, cu ce vom rămâne? Cu ceea ce avem în noi. Cu Chipul şi Asemănarea lui Dumnezeu. Cu sufletul cugetător, simţitor. Cu sufletul care îl caută mereu pe Dumnezeu.  Cu bucuria pe care o dăruim celor din jur. Cu zâmbetul pe care îl dăruim unui copil înlăcrimat, cu un mulţumesc pe care îl spunem unui vânzător din magazinul de produse alimentare, cu un cuvânt de încurajare pentru prietenul nostru (sau oricine altul) exact în momentul potrivit. Şi atunci vom observa că lumea ne iubeşte, că toate în jurul nostru funcţionează pentru noi. Vom vedea că ploaia, care continuă deja a şaptea zi, e o binecuvântare pentru ţara noastră agrară, şi nu e o sursă de indispunere, cum ni se părea până acum. Ne vom da seama că despărţirea de cel mai bun prieten este o încercare a sentimentelor noastre pentru el, şi nu o lovitură a vieţii, iar dorul pe care îl simţim e o dovadă a dragostei noastre. Că nota proastă la examenul de conducere a automobilului ne-a făcut să dezvoltăm mai multă ambiţie şi să învăţăm în cele din urmă regulile alea de circulaţie.

Când ne vom da seama că toate astea sunt pentru noi, şi nu împotriva noastră, vom învăţa să preţuim clipa trăită, păzind mintea noastră trează şi mereu conştientă că va trebui să ne înfăţişăm înaintea Dreptului Judecător pentru a răspunde de toate faptele şi gândurile noastre. Să trăim azi, şi nu ieri sau mâine. Să cântăm osanale lui Dumnezeu, să-i mulţumim pentru toate. Şi atunci vom trăi fiecare moment din viaţa noastră ca ceva deosebit, fiecare acţiune o vom face, de parcă de ea ar depinde întregul univers. Iată când calitatea vieţii va căpăta valoare.

SĂ TRĂIM, DECI, AICI ŞI ACUM, şi să încetăm a ne mai fugări după chimere. Şi asta, deoarece în fiecare clipă avem de ales – să ne bucurăm de ceea ce avem, mulţumindu-i lui Dumnezeu, şi să fim fericiţi, or să ne plângem, să căutăm mereu mai mult, şi să uităm a ne trăi viaţa aici şi acum!

Preot Constantin Cojocaru