Despre grijile vieţii – Predică la Duminica a 3-a după Pogorârea Duhului Sfânt

Luminătorul trupului este ochiul. Deci, dacă ochiul tău e curat, tot trupul tău va fi luminat; dar dacă ochiul tău e rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care se afiă-n tine este întuneric, cu cat mai mult întunericul!

Nimeni nu poate sluji la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va alipi şi pe celălalt îl va dispreţul; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona.

De aceea vă spun: Nu purtaţi grijă pentru viaţa voastră ce veţi mânca şi ce veţi bea, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; oare nu este viaţa mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? Priviţi la păsările cerului, că nu seamă­nă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult altceva de­cât ele? Şi cine dintre voi, purtându-şi grija, poate să-i adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce purtaţi grijă? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc, dar v-o spun Eu vouă că nici Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei! Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu aşa o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin-credincioşi lor? Aşadar, nu vă îngrijoraţi spunând: Ce vom mânca^? sau Ce vom bea? sau: Cu ce ne vom îmbrăca? – deoarece pe toate acestea păgânii le caută -; că ştie Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de toate acestea; ci căutaţi mai întâi împărăfla lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea vi se vor adăuga. (Matei, 6, 22-34)

Una din cele mai frumoase pagini ale Noului Testament este ceea ce se numeşte „Predica de Munte”, adică o suită de învăţături pe care Mântuitorul Hristos le-a rostit în auzul ucenicilor Săi, dar şi în acela al mulţimilor care veni­seră să-L asculte, undeva, pe o înălţime de unde putea fi mai bine văzut şi ascultat. Şi pentru că în fruntea acestor învă­ţături se află Cele Nouă Fericiri – pe care le cunoaşteţi din fiecare Liturghie -, înălţimea aceea mai poartă şi numele de „Muntele Fericirilor”.

Din această amplă cuvântare face parte şi pericopa evanghelică ce s–a citit astăzi şi care se referă la relaţia dintre materie şi spirit. Ştiţi că omul este alcătuit din trup şi suflet. Trupul e material şi vremelnic, sufletul e imaterial şi veşnic; prin moartea fizică, trupul se descompune, prefăcându-se în ţărână, în timp ce sufletul trece dintr–un mod de existen­ţă în alt mod de existenţă, intrând în veşnicie şi aşteptând învierea cea de obşte, când se va reuni cu propriul său trup, devenit trup duhovnicesc.

Pericopa începe aşa: Luminătorul trupului este ochiul; deci, dacă ochiul tău e curat, tot trupul tău va fi luminat; dar dacă ochiul tău e rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care se află–n tine este întuneric, cu cât mai mult întunericul!

Evident, textul nu este uşor de tâlcuit, deoarece ni se vorbeşte despre lumina care poate deveni întuneric, ceea ce se situează dincolo de hotarele experienţei şi ale logicii. În mod obişnuit, noi ştim că lumina e lumină şi întunericul e întune­ric şi că cele două medii nu se pot confunda. Fiind vorba de o metaforă, vom încerca să-i descoperim tâlcul. Pentru aceasta, îngăduiţi-mi mai întâi să vă spun ceea ce socotesc că e de neapărată trebuinţă, anume o scurtă explicaţie asupra ochiului omenesc şi a rostului pentru care l-a creat Dumnezeu.

Ochiul este organul specializat prin care trupul receptează lumina. Lumina de afară pătrunde prin deschizături pupilei şi străbate două medii lichide care umplu globul ocular: mediul din faţă, redus ca volum, e fluid ca apa şl are rolul de a umezi suprafaţa ochiului; cel din spate, care ocupă aproape tot spaţiul interior al ochiului, e vâscos ca o gelatină şi filtrează lumina care se proiectează pe retină. La rândul ei, retina este un ecran situat în fundul ochiului, pe care se formează imaginea introdusă de lumină. Retina însă face parte din creier. Creierul este cel care dă viaţă imaginii, o interpretează şi provoacă reacţii specifice. Dacă vezi cum se ivesc zorile, te bucuri; dacă vezi un şarpe, te sperii; dacă vezi o icoană, te închini; dacă vezi o primejdie, cauţi adă­post, şi aşa mai departe. Lumina scrie, creierul citeşte. In acest caz, ochiul este curat, adică sănătos.

Dacă însă lichidul gelatinos din globul ocular se îmbolnăveşte de afecţiunea numită glaucom, el devine din ce în ce mai vâscos, presiunea dinlăuntrul ochiului creşte şi apasă pe retină, în aşa fel încât aceasta nu mai receptea­ză imaginea decât parţial, redusă, diformă sau, în cele din urmă, deloc. Omul a devenit orb. Aşadar, cu toate că lumina pătrunde în ochi prin pupilă, ea nu mai ajunge acolo unde trebuie să ajungă pentru ca omul să vadă. În acest caz, ochiul e rău, adică bolnav.

Acum, dragii mei, putem înţelege mai bine textul evanghelic: Dacă lumina care se află–n tine este întuneric, cu cât mai mult întunericul! Cu toate acestea, cineva ar putea să mă întrebe: Cum de cunoştea Iisus ochiul în structura lui interioară, de vreme ce aceasta este o cucerire a ştiinţei modeme?… Răs­punsul e simplu: Cum oare să nu-l cunoască, dacă El l-a fă­cut?… Ne-o spune Sfântul Evanghelist Ioan: Toate printr–Însul s–au făcut şi fără El nimic nu s–a făcut din ceea ce s–a făcut.

Putem, aşadar, să trecem la tâlcuirea primei părţi a Evangheliei de astăzi.

Lumina soarelui este o metaforă pentru lumina lui Hristos, Soarele dreptăţii, El însuşi Lumină. Sfântul Ioan Evanghelistul ni-L prezintă pe Cuvântul întrupat ca fiind Lu­mina cea adevărată, Care, venind în lume, luminează pe tot omul Cât despre Domnul, la o vreme când se afla în templul din Ierusalim a strigat El însuşi în auzul tuturor timpurilor: Eu sunt Lumina lumii; cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla în întu­neric, ci va avea lumina Vieţii, aşa cum consemnează acelaşi sfânt autor. (Aici aş vrea să reţineţi că în Evanghelia după Ioan cuvântul viaţă nu se referă niciodată la cea biologică, ci întotdeauna semnifică Viaţa veşnică). Aşadar, Iisus izvorăşte lumina spirituală, iar aceasta pătrunde în om prin două căi: cea trupească şi cea duhovnicească. Prin cea trupească, deoa­rece sufletul se manifestă prin cele cinci simţuri ale trupului; duhovnicească, întrucât ea poate pătrunde în suflet şi direct, prin acea parte superioară a sufletului, duhul omului, care posedă capacitatea de a intra în contact cu Duhul Sfânt.

Căile Luminii însă pot cunoaşte obstacole, iar aces­tea nu sunt altceva decât slăbiciuni sau boli ale sufletului, cum ar fi ignoranţa, superficialitatea, delăsarea, comodi­tatea, zburdălnicia gândului, necredinţa funciară sau raţi­onalismul simplificator; prin oricare din ele, lumina lăun­trică poate deveni întuneric. Să luăm un exemplu. Lumina lui Hristos este concentrată în învăţătura Sa, iar cuvintele ei sunt consemnate în Noul Testament.

Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu, afirmă Sfântul Apostol Pavel, ceea ce înseamnă că în spatele cuvintelor sălăşluieşte Duhul Sfânt. Adevăratul cititor al Sfintei Scripturi parcurge toate treptele de lectură: a şti, a cunoaşte, a înţelege, pentru ca deasupra acestora să se petreacă însumarea ei duhovnicească, adică trăirea ei în Duh. Dacă citeşti Scriptura şi te opreşti la nive­lul literelor, e un simplu act de informare şi nimic mai mult. Asupra acestui fapt atrage atenţia acelaşi Apostol Pavel, vorbind de cei ce sunt slujitori ai Noului Testament, printre care se numără şi el: slujitori nu ai literei, ci ai duhului; pentru vă litera ucide, dar Duhul face viu. Or, dacă litera ucide, înseam­nă că ea, la acest nivel, devine întuneric.

Participarea la Sfânta Liturghie este modalitatea ple­nară care îi oferă credinciosului şansa de a primi lumina lui Hristos prin toate cele cinci simţuri ale sale: prin simţul vă­zului, icoanele; prin simţul auzului, cântările; prin simţul mirosului, tămâia; prin simţul tactil, închinarea; prin simţul gustului, Cuminecătura. Important este ca gândurile necu­rate sau grijile vieţii (de care va fi vorba mai la vale) să nu devină obstacole în calea Luminii. In rugăciunea Sfântului Simeon Metafrastul, de mulţumire după cuminecare, se spune, printre altele: Plinătatea celor cinci simţuri mi-o lumi­nează! Iar la sfârşitul slujbei liturgice, credincioşii cântă: Am văzut Lumina cea adevărată, primit-am Duhul cel ceresc. Poate fi ceva mai mult?

Vă spuneam că lumina lui Hristos poate să pătrundă în fiinţa omului nu doar prin cele cinci simţuri, ci şi în afa­ra lor, dar asupra acestui fapt nu voi insista, deoarece el se referă la experienţa mistică profundă, rezervată celor foar­te puţini şi care ar necesita incursiuni şi explicaţii largi. Vă voi spune doar că fenomenul se petrece tot prin mijlocirea a două organe ale corpului uman, anume creierul şi inima. E vorba, pe de o parte, de inspiraţia dumnezeiască şi, pe de alta, de rugăciunea minţii în inimă, prin care isihaslul se poate învrednici de vederea lăuntrică a luminii necreate, aceea pe care Mântuitorul Iisus o iradia din Sine în momen­tul schimbării la faţă pe muntele Tabor.

V–aş vorbi, în schimb, despre altceva. Până acum am avut în faţă doar lumina şi întunericul, mediile extreme bine definite şi ireconciliabile. Ei bine, între ele există şi un mediu cenuşiu în care cele două se amestecă în proporţii variabile, O „zonă gri” a incertitudinii şi confuziei. Amintiţi-vă că cea mai mare parte a globului ocular este ocupată de acel lichid gelatinos care filtrează lumina, dar care o şi reduce până la anihilare dacă în el se încuibează boala. O astfel de zonă gri există şi în lumea spiritului, iar ea, în cele mai multe cazuri, este gazda actului de credinţă.

La sfârşitul Sfintei Liturghii, credincioşii mărturisesc că au văzut Lumina cea adevărată. Or, Lumina cea adevărată este aceea a Adevărului, iar Adevărul este Iisus Hristos: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa, Eu sunt Lumina lumii. Iisus Hris­tos este întreg, El nu poate fi înjumătăţit sau divizat. Prin urmare, şi adevărul Său din actul nostru de credinţă trebuie să rămână întreg. Unde sunt două adevăruri nu e nici un adevăr, iar o parte din adevăr este egal cu o minciună. De asemenea, orice adaos lipit pe adevăr e ca un cucui pe ro­tundul adevărului. Există creştini care cred în Dumnezeu, dar nu şi în Sfânta Treime. Există creştini care cred în Iisus Hristos, dar nu cred în Maica Domnului şi în sfinţi. Există creştini care cred în Maica Domnului şi în sfinţi, dar nu cred în cinstirea crucii şi a icoanelor. In schimb, există creştini care, pe lângă cinstirea crucii şi a icoanelor, acordă cinstire prioritară statuilor. Şi există creştini care împrumută câte ceva din alte religii sau practici religioase şi alcătuiesc un amalgam din care e greu să înţelegi ceva.

Toate acestea contribuie, mai mult sau mai puţin, la instalarea zonei gri în actul de credinţă, o zonă care poate fi mai periculoasă decât întunericul. Un ateu care-şi motivează necredinţa e preferabil unui liber-cugetător care pluteşte–n ceaţă. Primul se poate converti la lumina credinţei; al doi­lea, nu. Mai mult, chiar întunericul ateului îl poate ajuta să se orienteze spre credinţă, asemenea orbului care, lipsit de simţul vederii, şi le ascute pe celelalte patru, adăugându-le chiar pe un al şaselea, în aşa fel încât se descurcă tot atât de bine ca şi un văzător.

Aşadar, o credinţă gelatinoasă e mai pierzătoare de suflet decât necredinţa însăşi. O aflăm chiar din Cartea Apocalipsei: îţi ştiu faptele: tu nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de-ai fi rece sau fierbinte! Aşa, pentru că eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea. Vă rog să reţineţi nu­anţarea cuvintelor: între rece şi fierbinte nu e folosit termenul cald, ci căldicel sau călduţ, cuvânt care, la figurat, înseamnă slab, fără vlagă, lipsit de căldură, de interes, fără elan, fără entuziasm, încropit. Cam aşa sunt religiile sincretice, ames­tecate, ceva de genul a ceea ce, mai nou, se cheamă New Age, curent care, din păcate, atrage mulţi tineri încă necopţi la minte, cu inteligenţa călduţă.

Observaţi, vă rog, că din textul pericopei nu este ex­clus cuvântul cald, ceea ce poate însemna că adevărata cre­dinţă a creştinului, dacă nu ajunge să fie fierbinte, aşa cum s–ar cuveni şi cum o posedă marii trăitori, la nivelul creşti­nului mediu ea trebuie să fie, neapărat, cel puţin la măsura căldurii inimii.

Important e să fii în Hristos ca Adevăr întreg şi Iubire totală. Fiind în Hristos, eşti în Dumnezeu. Fiind în Dumne­zeu, nu mai ai de-a face cu întunericul, de vreme ce Dum­nezeu este Lumină. închei acest capitol cu cuvintele Psalmistului.

Da, întunericul mă va copleşi şi–n desfătarea mea chiar noaptea va deveni lumină…, căci cu Tine întunericul nu va fi întuneric şi noaptea lumină va fi ca şi ziua; întuneric şi lumină, la Tine sunt totuna.

Dragii mei, tot ceea ce v–am spus până acum este o introducere în tema centrală a pericopei evanghelice de as­tăzi, anume despre grijile vieţii.

Prima grijă menţionată aici este preocuparea excesivă a omului de a strânge cât mai mulţi bani şi de a-i păstra exclusiv pentru sine. Nu puteţi să slujiţi la doi domni: lui Dum­nezeu şi lui Mamona, acesta din urmă fiind zeul banului, al avariţiei, al egoismului, al posesiunilor materiale. Aşadar, nu bogăţia în sine e rea (printre prietenii Mântuitorului s–au numărat şi oameni bogaţi), dar ea e primejdioasă prin aceea că poate deveni un viciu. În acest caz, nu omul stăpâneşte banul, ci banul îl stăpâneşte pe om, aşa cum se întâmplă, de pildă, cu alcoolul, cu fumatul sau, mai nou, cu consumul de droguri. Dumnezeu e bogat, dar e generos. Iov era un om foarte bogat, dar I s–a asemănat lui Dumnezeu tocmai prin aceea că era şi foarte generos: din avuţia lui îi ajuta pe toţi nevoiaşii, fapt de care s–a ţinut seamă când, după încercările la care fusese supus, şi-a redobândit averile.

A doua grijă este aceea pentru hrană şi îmbrăcăminte.

Înainte însă de a trece le tâlcuire, consider necesar să umblăm din nou la cuvinte, deoarece o bună tâlcuire a Bi­bliei presupune şi o traducere cât mai corectă. În cele mai multe ediţii româneşti ale Noului Testament se spune: Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi mânca şi ce veţi bea… sau cu ce vă veţi îmbrăca. Această expresie e moştenită din vre­ mea când limba română încă nu cunoştea dilerenţierile şi nuanţele de acum.

Dacă am urma această poruncă în litera ei, ar însemna, pur şi simplu, să nu muncim, să nu Luam nimic pentru noi înşine şi să aşteptăm ca totul să ne vină pe de-a gata, cu atât mai mult cu cât ni se dau ca exemple pa sările cerului şi crinii câmpului! Aceasta însă ar fi în contra dicţie cu numeroasele locuri din Sfânta Scriptură în care ni se spune că omul trebuie să lucreze, adică să producă, atât pentru el cât şi pentru obştea din care face parte. Munca şi capacitatea omului de a munci sunt un dar al lui Dumnezeu, încă dintru început, după ce l-a făcut pe Adam, ni se spune în Sfânta Scriptură că Domnul Dumnezeu l-a luat pe omul pe care-l zidise şi l-a pus în rai ca să-l lucreze şi să-l păzească. Ştim, de asemenea, că Dreptul losif era dulgher de meserie şi că muncea pentru întreţinerea casei. Ucenicii lui Iisus, cei mai mulţi, aveau meseria de pescari şi au exercitat-o nu numai înainte de chemarea la apostolat, dar şi după învierea Dom­nului. Apostolatul însuşi, adică propovăduirea Evangheli­ei printre neamuri, era o îndeletnicire profesională pentru care ucenicii Domnului fuseseră anume pregătiţi şi din care aveau dreptul şă se întreţină. Trimiţându-i în misiune, Dom­nul le-a poruncit să nu-şi ia bani sau hrană asupră-le, căci vrednic este lucrătorul de plata sa.

Sfântul Apostol Pavel, deşi nu tăgăduia dreptul confraţilor săi de a face la fel, prefera să procedeze altfel; el, intelectualul prin definiţie, instruit în cele mai înalţe şcoli rabinice, cunoştea (probabil de la pârin ţii săi din Tars) meseria facerii de corturi şi o practica spre a se întreţine, fie împreună cu colaboratorul său Barnaba, fie cu soţii Acvila şi Priscila.

Iată ce le scria el creştinilor din Tesalonic: Voi vă aduceţi aminte de munca şi de osteneala noastră; lucrând zi şi noapte, ca să nu-ifim povară cuiva dintre voi. Şi, ca principiu general, acelaşi Pavel afirmă: Cel ce ară trebuie să are cu nădejde, şi cel ce treieră trebuie să treiere cu nă­dejdea că şi va avea partea lui. Aşadar, nici pe departe nu ni se interzice „să ne îngrijim” de trebuinţele noastre fireşti.

În realitate, verbul nu este „a te îngriji”, ci a purta grijă, cu sinonimul a te îngrijora. „A te îngriji” exprimă o activitate, pe când a te îngrijora anunţă o stare de spirit care constă în nelinişte, frământare, tulburare, preocupare presantă, po­vară, stres. Am cunoscut într–o familie un bărbat care, deşi avea în cămară alimente pentru cel puţin patru-cinci luni de zile, în permanenţă era frământat, chinuit, terorizat de gândul că acestea se vor isprăvi, că el şi soţia sa vor muri de foame. O asemenea stare de spirit poate duce de-a dreptul la neurastenie (ceea ce, de altfel, s–a şi întâmplat cu amicul meu). Aşadar, textul corect al pericopei noastre este: Nu pur­taţi grijă pentru viaţa voastră ce veţi mânca şi ce veţi bea. […] Iar de îmbrăcăminte de ce purtaţi grijă? […] Aşadar, nu vă îngrijorati spunând: Ce vom mânca? sau: Ce vom bea? sau: Cu ce ne vom îmbrăca?

Avertismentul are şi o motivaţie cât se poate de clară: că ştie Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de toate acestea. Iar exemplul extrem cu păsările cerului şi crinii câmpului este tocmai argumentul că dacă Dumnezeu are grijă de nişte vie­ţuitoare care primesc totul pe de-a gata, cu atât mai mult Se va îngriji de oameni, care au la îndemână priceperea şi munca.

După introducere, avertisment şi argument, pericopa  încununează cu o splendidă concluzie: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea vi se vor adăuga. E cât se poate de limpede că raportul dintre spirit şi materie nu este acela de excludere a spiritului sau a materi­al, ci de prioritatea spiritului asupra materiei. Ele coexistă în aceeaşi fiinţă umană, dar întâietatea o are spiritul şi spiritualitatea. În acest sens, un exemplu grăitor îl avem tot în Noul Testament. Iisus se află, ca oaspete, în casa surorilor prietenului său Lazăr, Marta şi Maria. În timp ce Marta se dă de ceasul morţii să pregătească un ospăţ pe măsura Oas­petelui (la care ospăţ, probabil, vor mai fi şi alţii), Maria se rtşază la picioarele lui Iisus şi-I soarbe, cu nesaţ, cuvintele. În mod normal, cele două surori trudeau împreună la pregătirea unui astfel de eveniment, şi aşa se explică de ce Maria, înglodată în treburi şi oarecum nervoasă, îi reproşează Mariei că a lăsat-o singură şi-I cere lui Iisus să i-o trimită în ajutor. Domnul însă, fără s-o dispreţuiască pe Marta, o lau­dă pe Maria ca pe una ce şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua. Suntem însă îndrituiţi să credem că după aceea, la masă, Iisus i-a mulţumit Martei pentru bucatele gustoase şi a lăudat-o ca pe orice gospodină care şi-a onorat oficiul de gazdă. Concluzia noastră este aceea că cele două surori nu trebuie privite antagonic, ci complementar în ierarhia valorilor: partea cea bună, aceea a spiritului, e prioritară faţă de aceea a materiei, pe care însă nu o exclude.

Oare, atunci când postim, nu avem noi obligaţia ca, în paralel cu postul trupesc, să-l înfăptuim şi pe cel sufletesc Abţinerea de la anumite mâncări evită îmbuibarea şi concupiscenţa, în timp ce abţinerea de la fapte rele evită porverl i rea spiritului. Postul sufletesc nu înseamnă doar abţinere de la rău, ci şi cultivarea unui spor al binelui. Mai mult, dacă postul material se ţine cu rigurozitate, dar este însoţit de gânduri şi fapte rele, el devine nul, fără nici un folos. Dim­potrivă, dacă, pentru un motiv sau altul, postul material e scurtat sau nu se ţine deloc, dar în acest timp sufletul se abţine de la răul degradant şi cultivă binele spornic, absenţa postului trupesc nu anulează eficienţa celui spiritual.

Nu te îngrijora, deci, pentru cele de trebuinţă vieţii tale, dar îngrijeşte-te de ele cu gândul şi rugăciunea la Dum­nezeu, aşa cum face ţăranul când înfige plugul în ţarină pen­tru prima brazdă. Caută mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, care a şi venit prin Liturghie şi va veni deplină pe norii ce­rului, dar şi dreptatea Lui, care nu e altceva decât bunătatea de a-L fi trimis la noi pe Fiul Său, Iisus Hristos, pentru ca tot prin El să ni-L trimită pe Duhul Său Cel Sfânt.

Nu uita că dreptatea lui Dumnezeu se rosteşte prin bunătatea şi mila Lui, după cuvântul Psalmistului: Doamne, întru dreptatea Ta auzi-mă şi să nu intri la judecată cu robul Tău.

Şi nu uita că, în primă şi ultimă instanţă, totul vine de la Dumnezeu, potrivit aceluiaşi Psalmist: Toate de la Tine aşteaptă să le dai hrană la vreme potrivită; dacă le-o vei da, o vor aduna; dacă mâna Tu Ţi-o vei deschide, toate se vor umple de bunătate; dacă Tu îţi vei întoarce faţa, ele se vor tulbura; dacă le vei lua duhul, de se vor sfârşi şi în ţărâna lor se vor întoarce; iar dacă Duhul tâu îl vei trimite, ele se vor zidi şi faţa pământului o vei înnoi Fie slava Domnului în veci, veseli-Se-va Domnul de lucrurile Sale.

“Cuvinte de învăţătură – predici”, Bartolomeu Anania. Editura Renaşterea – Cluj Napoca, 2009