Despre inviolabilitatea vieții umane din momentul conceperii

Documentul a fost adoptat la ședința Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din 27 decembrie 2023 (condica nr. 138).

I. Sfânta Scriptură despre începutul vieții umane

Potrivit Bibliei, viața umană începe în pântecele mamei. Psalmistul și prorocul David vorbește în felul următor despre acțiunea Proniei lui Dumnezeu în dezvoltarea fătului: „Că Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele. Nu sunt ascunse de Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns, nici fiinţa mea pe care ai urzit-o ca în cele mai de jos ale pământului. Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi şi în cartea Ta toate se vor scrie; zi de zi se vor săvârşi şi nici una din ele nu va fi nescrisă.” (Ps. 139:13,15-16)

Dreptul Iov mărturisește același lucru în cuvintele sale adresate lui Dumnezeu: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit… Nu m-ai turnat oare ca pe lapte şi nu m-ai închegat ca pe caș, M-ai îmbrăcat în piele şi în carne, m-ai ţesut din oase şi din vine; Apoi mi-ai dat viaţă, şi bunăvoinţa Ta şi purtarea Ta de grijă au ţinut vie suflarea mea; m-ai scos din sânul mamei mele.” (Iov 10:8-12,18)

Sfânta Scriptură descrie cazuri în care Dumnezeu a chemat omul la slujire chiar înainte de nașterea sa. Astfel, Dumnezeu l-a sfințit pe Ieremia înainte ca el „să iasă din pântece.” (Ier. 1:4-5)

Relatarea Noului Testament despre întâlnirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeui cu dreapta Elizabeta subliniază existența personală a fătului încă nenăscut și capacitatea sa de a percepe harul Duhului Sfânt. Sfântul Ioan Botezătorul a săltat de bucurie în pântecele Elizabetei, întâmpinându-L pe Domnul Iisus Hristos Care era în pântecele Fecioarei Maria. (Lc. 1:13-15, 41-44)

II. Dreptul la viață al copilului nenăscut

Biserica mărturisește că viața umană începe din momentul conceperii și, prin urmare, că fătul, aflat încă în pântece, are dreptul la viață.

„Cel care va deveni om este deja om”, scria în secolul al II-lea gânditorul creștin Tertulian.[1]

Un genom unic distinge embrionul de orice celulă din corpul tatălui sau al mamei. Pe parcursul dezvoltării sale în pântecele mamei, noul organism uman nu trebuie considerat parte a corpului mamei și, prin urmare, îndepărtarea lui nu trebuie considerată ca „tratament necesar” pentru mamă. Părinții sunt responsabili în fața lui Dumnezeu pentru dezvoltarea și protecția celui nenăscut.

Astfel, comiterea intenționată a unui avort în orice stadiu al sarcinii este luarea conștientă a vieții unui copil nenăscut.

Viața umană, atât înainte, cât și după naștere, este inviolabilă: „Dreptul la viață trebuie să includă protecția vieții umane din momentul conceperii. Orice încălcare a vieții unei personalități umane în curs de dezvoltare este o încălcare a acestui drept. Actele juridice internaționale și naționale moderne asigură și protejează viața și drepturile copiilor, adulților și persoanelor în vârstă. Aceeași logică de protecție a vieții umane trebuie să se extindă și la segmentul ei din momentul conceperii și până la naștere.”[2]

Biserica Ortodoxă afirmă dreptul omului la viață din momentul conceperii, binecuvântează toate eforturile publice care vizează protejarea maternității și a nașterii și face apel către stat să ofere sprijin legislativ pentru protecția vieții și sănătății pruncilor nenăscuți.

III. Atitudinea Bisericii față de avort

3.1. Atitudinea față de avort în Sfânta Tradiția

Biserica echivalează în mod clar avortul chirurgical sau medical arbitrar cu o crimă, indiferent de stadiul sarcinii și de modalitatea săvârșirii acestuia.

Din acest motiv, proclamarea „dreptului la avort”, adică a „dreptului de a ucide”, este inacceptabilă. Argumentul că avortul este posibil în perioada înainte ca embrionul să dobândească „viabilitate”, adică gradul de dezvoltare intrauterină atunci când este capabil să supraviețuiască în afara corpului mamei, ținând cont de posibilitățile de reabilitare medicală, este de asemenea inacceptabil. Sarcina este un proces natural, pe termen lung, în timpul căreia se formează o persoană nouă atât în perioada așa-numitei „viabilități”, cât și înainte de  aceasta.

Monumentul scrierii timpurii creștine „Didahia” (sfârșitul secolului I – începutul secolului II) conține chemarea: „Nu ucide un copil în făt.”[3] Aceeași idee este subliniată într-o altă sursă creștină timpurie – „Epistola lui Barnaba” (sfârșitul secolului I – începutul secolului al II-lea): „Sa nu ucizi copil in pantecele mamei si nici sa-l ucizi dupa ce s-a nascut.”[4] De asemenea, se vorbește despre oamenii care sunt pe calea întunericului, fiind „ucigasii de copii, stricatori ai fapturii lui Dumnezeu.”[5] Tertulian (secolul al II-lea – începutul secolului al III-lea) scria: „Din moment ce omuciderea ne este interzisă o dată pentru totdeauna, nu este permis să distrugem nici măcar un făt atunci când sângele încă se formează într-o persoană. A împiedica un om să se nască înseamnă a-l ucide prematur și nu există nicio diferență, dacă cineva scoate un suflet din corpul care s-a născut deja sau îl distruge pe unul care este pe cale a se naște.”[6]

Sfântul Ioan Gură de Aur (secolul al IV-lea – începutul secolului al V-lea) considera avortul ca fiind o crimă mai gravă în comparație cu un omor: „Ai văzut cum din beţie izvorăşte desfrânarea, iar apoi din desfrânare iese omorul? Ba chiar mai mult şi decât omorul, căci nici nu am cuvinte îndeajuns pentru a numi asemenea faptă criminală, de vreme ce nu numai că pe copilul născut îl omoară, ci îl împiedică chiar de a se naşte.”[7]

Fericitul Ieronim din Stridon (sec. IV – începutul sec. V) spunea: „Unii, când află că au conceput în afara căsătoriei, iau otravă pentru avort și adesea mor ei înșiși împreună cu copilul lor și merg în iad, vinovați de trei crime: sinucidere, comiterea de  adulter împotriva lui Hristos și uciderea copilului nenăscut.”[8]

În Canonul al II-lea al Sfântului Vasile cel Mare (sec. IV) se subliniază: „Acela care omoară fătul prin meşteşugire se supune pedepsei uciderii şi la noi nu este după subtilitatea expresiunii de făt format şi neformat; căci aici se osândeşte nu numai pentru cel ce se va naşte, ci pentru că şi pe sine s-a primejduit; căci mai de multe ori mor femeile în acest fel de încercări. Dar pe lângă aceasta se mai adaugă şi omorârea fătului, altă ucidere după intenţia celor ce îndrăznesc aceasta.”

Canonul 91 al Sinodului Trulan (secolul al VII-lea) definește: „Pe cele care dau doctorii lepădătoare de făt (provocatoare de avort) şi pe cele care primesc otrăvuri pierzătoare (omorâtoare) de prunci le supunem pedepsei ucigaşului.”

3.2. Protecția maternității

La circumstanțele de viață care împing femeile să decidă să facă un avort se includ sărăcia și imposibilitatea financiară extremă, precum și sarcina timpurie și sarcina fără soț. În acest sens, prevenirea avortului necesită elaborarea unor măsuri eficiente de protejare a maternității și copilăriei, precum și asigurarea condițiilor de adopție și plasament în familii de plasament a copiilor pe care mama, dintr-un motiv sau altul, nu îi poate crește.

Biserica sprijină crearea centrelor de criză pentru a ajuta femeile, aflate în situații dificile de viață, pe lângă eparhii și parohii, precum și în structura instituțiilor de stat și municipale, făcând apel la stat și societate să ia măsuri eficiente. Este important ca femeile să fie sprijinite atât în timpul sarcinii, cât și după naștere și să fie ajutate să-și îndeplinească vocația de mamă.

Motivele sociale care împing femeile să ia decizia de a avorta includ distrugerea instituției familiei, orientarea către valori individualiste, propaganda și accesibilitatea avortului. În acest sens, prevenirea avortului necesită protecția familiei, mamei și a copilului, precum și stabilirea în societate a idealurilor de castitate, fidelitate familială, bucurie a maternității și numeroși copii. Propaganda avortului sub orice formă (inclusiv prin mass-media) este inacceptabilă. Participarea unui creștin ortodox la o astfel de propagandă este un păcat și necesită pocăință în fapte.

Pe lângă toate acestea, este de dorit, din punct de vedere etic și sociopsihologic, de a exclude aflarea în comun în instituțiile medicale a femeilor însărcinate care urmează tratament spitalicesc și a femeilor care au decis să avorteze.

3.3. Asistență pastorală pentru femeile care au avortat

Femeia care a făcut avort are nevoie de vindecarea rănii sufletești pe care și-a provocat-o prin săvârșirea acestui păcat grav. O astfel de vindecare se realizează prin pocăință. „Biserica Ortodoxă nu poate în nici o împrejurare să binecuvânteze avortul. Fără să le respingă pe femeile care au făcut avort, Biserica le cheamă la pocăinţă şi depăşirea consecinţelor ruinătoare ale păcatului prin rugăciune şi purtarea epitimiei urmată de împărtăşirea cu Tainele mântuitoare.” [9] Mărimea epitimiei o stabilește preotul la care se spovedește femeia care a avortat.

Totodată, „în cazurile în care păstrarea sarcinii ameninţă direct viaţa mamei, şi mai cu seamă dacă aceasta mai are şi alţi copii, în practica pastorală se recomandă îngăduinţa. Femeia care îşi întrerupe sarcina în această situaţie nu va fi oprită de la comuniunea euharistiei cu Biserica cu condiţia să împlinească canonul de pocăinţă dat la spovedanie de preotul duhovnic.” [10]

O femeie însărcinată care și-a exprimat în mod voluntar dorința de a refuza un avort cu prețul amenințării sănătății sau chiar a vieții sale (de exemplu, dacă este necesar să se folosească o terapie incompatibilă cu păstrarea fătului, pentru maladii care pun viața mamei în pericol), în suferința ei pentru a salva viața copilului, arată cel mai mare exemplu de sacrificiu matern.

3.4. Responsabilitatea rudelor și a persoanelor apropiate pentru înfăptuirea avortului

În timpul sarcinii, o femeie are nevoie de sprijinul total al celor dragi și, mai ales, al soțului ei. Intenția unei femei de a avorta se poate datora incapacității sau lipsei de voință a soțului sau a rudelor ei de a-i oferi sprijinul și atenția necesară pentru creșterea copiilor. În Fundementele concepției sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse se subliniază că „responsabilitatea pentru păcatul uciderii copiilor nenăscuţi o poartă, alături de mamă, şi tatăl în cazul în care a consimţit la avort.”[11] Mai mult decât atât, forțarea soției de către soț să facă avort, în egală măsură cu decizia soției de a avorta, poate servi drept bază pentru a recunoaște că căsnicia bisericească și-a pierdut forța canonică.[12]

Responsabilitatea morală pentru luarea deciziei de a avorta revine și părinților, rudelor și celor apropiați, dacă ei o împing pe femeie să facă acest lucru. Responsabilitatea morală pentru avortul săvârșit de o minoră care se află într-un azil sau orfelinat revine conducerii și personalului acestor instituții în cazul complicității la acest act.

Oamenii care împing o femeie să facă avort, fiind complici, ar trebui să fie supuși unor pedepse canonice nu mai puțin stricte decât pedepsele pentru avortul săvârșit în mod voluntar. Ei au nevoie de pocăință și purtarea epitimiei, determinate de duhovnic în fiecare caz concret.

3.5. Responsabilitatea lucrătorilor medicali pentru efectuarea avortului

„Biserica Ortodoxă a tratat întotdeauna activitatea medicală cu mult respect, pentru că la baza ei stă slujirea de iubire îndreptată spre înlăturarea şi alinarea suferinţei omeneşti.”[13] Medicii, asistentele și tot personalul medical sunt chemați să înțeleagă serviciul lor ca pe o datorie de milă. Totuși, personalul medical implicat în efectuarea unui avort, comite o faptă care contrazice direct vocației menționate – este un omor. Biserica atrage atenția asupra faptului că „păcatul apasă şi asupra medicului care a efectuat avortul”.[14]  Sfântul Vasile cel Mare scria că „cele ce dau doctorii de avort, ucigaşe sunt şi ele, şi cele ce primesc otrăvurile, care omoară fătul” (canonul al 8-lea; vezi mai sus și canonul 91 al Sinodului Trulan).

Biserica cheamă statul să recunoască dreptul cadrelor medicale de a refuza efectuarea avortului din motive de conştiinţă. „Nu poate fi socotită normală situaţia în care responsabilitatea juridică a doctorului pentru moartea mamei este socotită mult mai mare decât responsabilitatea pentru distrugerea fătului – situaţie care-i provoacă pe medici şi prin ei pe pacienţii lor să efectueze avorturi. Medicul trebuie să fie la maximum responsabil pentru stabilirea unui diagnostic care o poate determina pe o femeie să-şi întrerupă sarcina.”[15]

Legislația multor țări stabilește că efectuarea unui avort necesită „consimțământul informat voluntar” al femeii, ceea ce presupune posibilitatea de a familiariza femeia cu toate consecințele morale, mentale, medicale și de altă natură ale deciziei sale.

Biserica subliniază că consilierea unei femei nu trebuie să vizeze obținerea consimțământului ei la avort, ci, dimpotrivă, ar trebui să vizeze păstrarea vieții copilului și acordarea de asistență în îndeplinirea faptei maternității.

Sunt inacceptabile convingerile sau recomandările medicilor sau altor lucrători medicali, date unei femei însărcinată, pentru a o încuraja să ia decizia cu privire la avort. Mai mult, practica de a efectua avorturi „în ziua adresării” este inacceptabilă, ceea ce face posibil ca o femeie să ia în mod spontan decizia ireversibilă de a avorta, adesea pe fundalul unei stări sufletești instabile.

Biserica solicită organizarea sistematică a serviciilor de consultanță anti-avort în instituțiile medicale, în care să fie implicați asistenți medicali și sociali, precum și clerul sau alți reprezentanți ai organizațiilor religioase cu autoritate corespunzătoare. Este necesar să se plaseze informații detaliate despre dezvoltarea fătului din momentul conceperii pe standurile de informații din clinicile prenatale.

Terapia fetală, care implică utilizarea țesuturilor și organelor embrionilor umani avortați în diferite stadii de dezvoltare, în scopuri de cercetare, precum și pentru tratamentul bolilor, este inacceptabilă. „Condamnând avortul ca păcat de moarte, Biserica nu-i poate găsi o justificare nici chiar în cazul în care de pe urma suprimării unei vieţi umane concepute cineva ar avea un folos pentru sănătate. Contribuind în mod inevitabil la o mai largă răspândire şi comercializare a avortului, această practică (chiar dacă eficienţa sa încă ipotetică ar putea fi demonstrată ştiinţific) oferă un exemplu de imoralitate revoltătoare şi poartă un caracter criminal.”[16]  Mai mult ca atât, este inacceptabilă utilizarea materialului embrionar în scopuri comerciale, pentru „întinerirea” corpului, precum și în domeniul medicinei estetice și al cosmetologiei.

Orice manipulare cu embrioni care implică uciderea lor este inacceptabilă.

3.5. Contracepția avortivă

Biserica recunoaște ca inacceptabilă folosirea contraceptivelor de natură avortivă, întrucât acțiunea lor „întrerupe în mod artificial viaţa embrionului în primele stadii ale vieţii sale, de aceea, în cazul folosirii acestora se aplică aceleaşi judecăţi ca şi în cazul avortului.”[17] Pe lângă aceasta, utilizarea unor astfel de produse poate provoca daune ireparabile sănătății unei femei. Medicamentele care au natură abortivă trebuie să fie marcate corespunzător.

Atunci când se utilizează medicamente hormonale sau alte medicamente, a căror utilizare poate duce la pierderea fătului, soții trebuie să se abțină de la comunicarea conjugală pe toată durata tratamentului care ar putea duce la concepere și, prin urmare, la o posibilă moarte a fătului.[18]

IV. Diagnosticul prenatal

Diagnosticul prenatal permite adesea ca tratamentul să fie început atât în uter, cât și după nașterea copilului.

În cazurile în care diagnosticul prenatal, inclusiv diagnosticul genetic, este destinat să trateze un copil în stare de dezvoltare fetală, el este permis din punct de vedere moral și nu diferă în esență de nicio altă procedură medicală care vizează salvarea vieții umane și vindecarea.

Diagnosticul prenatal este acceptabil atunci când procedura nu amenință și nu pune în pericol viața sau integritatea fizică a copilului nenăscut sau a mamei; când diagnosticul poate oferi informații care să-i ajute pe părinți să aibă grijă de copilul lor.[19]

Din păcate, rezultatele diagnosticului prenatal nu duc adesea la tratamentul bolii, ci la avortul „din motive medicale”. Acest lucru se datorează, printre altele, faptului că, din punctul de vedere al legislației unui șir de țări, responsabilitatea medicului pentru viața mamei este mai mare decât pentru viața unui copil nenăscut, pentru care medicul nu poartă nicio o răspundere. În aceste condiții, femeia este uneori supusă unei presiuni psihologice severe, inclusiv din partea medicilor, atunci când la fătul ei sunt descoperite anumite anomalii. Acest tip de presiune este inacceptabil. Viața copilului trebuie păstrată indiferent de rezultatele diagnosticului prenatal.

Este inacceptabilă utilizarea metodelor de testare genetică în legătură cu un făt conceput, pentru a selecta proprietățile dorite ale copilului nenăscut, inclusiv sexul acestuia, deoarece această metodă implică uciderea copiilor care nu au trecut selecția în stadiul dezvoltării lor embrionare.

Perfecționarea tehnologiilor genetice în următorii ani poate face posibilă corectarea caracteristicilor genetice ale unui embrion în primele etape ale dezvoltării sale și poate ajuta la eliminarea bolilor genetice. Cu toate acestea, o astfel de intervenție poate prezenta riscuri mari, inclusiv vătămări neașteptate și chiar moartea copilului. Posibilitatea utilizării unor astfel de tehnologii din punct de vedere moral necesită o analiză detaliată în fiecare caz concret.

Sursa: https://episcopia-ungheni.md