Despre legătura dintre spovedanie şi împărtăşire

Întrebare din partea revistei „Kifa” (Moscova): Părinte, Petru! În ultima perioadă, în blogosfera ortodoxă rusă, tot mai intens se discută problema legăturii dintre mărturisirea păcatelor şi împărtăşirea euharistică. Cum au ajuns să fie legate aceste Taine între ele? De ce, după părerea Dumneavoastră, problema a ajuns să fie atât de intens discutată?

Discuţiile pe marginea acestui subiect, în mediul bisericesc rusesc, se poartă cel puţin din anul 2006 şi acest lucru este îmbucurător. Am urmărit cu atenţie tot ce s-a scris la această temă şi, după părerea mea, majoritatea teologilor care s-au pronunţat la acest subiect pun problema foarte corect şi vin cu propuneri care se înscriu destul de reuşit în duhul Tradiţiei Bisericii, precum şi în realitatea vieţii bisericeşti de astăzi.

După cum vom vedea mai jos, grecii nu au o astfel de problemă, dar la noi, unde împărtăşirea sistematică abia este restabilită pe ici-pe colo, se constată că aceasta este împiedicată de „regula” mărturisirii laicilor înainte de fiecare împărtăşire. De multe ori, mărturisirea este făcută în mare grabă sau formal, transformându-se, în cel mai bun caz, într-o simplă binecuvântare pentru împărtăşire. Preoţii sinceri şi conştienţi pe bună dreptate ridică această întrebare, mai ales că ei înşişi nu se spovedesc înainte de fiecare împărtăşire, iar „ipocrizia dublului standard” nu poate continua la nesfârşit. Aşa cum spun Sfinţii Ioan Gură de Aur şi Nicodim Aghioritul, regulile privind pregătirea pentru împărtăşire (post, rugăciune, spovedanie – dacă este cazul) trebuie să fie identice atât în cazul clericilor, cât şi al credincioşilor. Clericii nu au și nu pot avea nici un fel de privilegii la primirea împărtăşirii, ci numai obligaţii suplimentare legate de învăţare şi slujire. Sper că acest lucru va fi înţeles mai bine din abordarea istorico-liturgică şi duhovnicească pe care ne-am propus să o facem în cele ce urmează.

 1.     Din punct de vedere istoric, putem spune că practica mărturisirii păcatelor şi a dezlegării lor de către un urmaş al apostolilor (episcop sau un preot delegat) este de origine apostolică (sec. I) şi ea a existat dintotdeauna în Biserică, numai că în decursul timpului această practică a avut înţelesuri şi forme diferite. Mărturiile istorice din primele trei-patru secole sunt lacunare şi confuze, dar deja din sec. IV-V atestăm existenţa a două tipuri total diferite de mărturisire a păcatelor, care mai târziu „au fuzionat”, rezultând practica spovedaniei de astăzi. Mai exact:

a)   Exista o mărturisire care se făcea doar în cazul păcatelor mari: idolatrie, apostazie, curvie, ucidere, furt şi alte păcate considerate „mari” sau „de moarte” (I Ioan 5:16). O astfel de mărturisire era acceptată o singură dată după Botez (cf. Păstorul Herma, Tertulian ş.a.) sau cel mult de 2-3 ori în viaţă, iar creştinii care-şi luau în serios viaţa de după Botez, deşi se împărtăşeau la fiecare Liturghie duminicală sau chiar zilnică, practic nu se mărturiseau niciodată. Până spre sfârşitul sec. IV, în cazul păcatelor ştiute de toţi, această mărturisire se făcea public, iar în cazul păcatelor necunoscute comunităţii, acestea erau mărturisite în taină episcopului sau unui preot delegat de acesta. În urma mărturisirii, episcopul sau chiar sinoadele locale (cf. Canonul 5, Sin. I Ecumenic) hotărau oprirea de la împărtăşirea cu Sfintele Taine a penitentului respectiv pentru o perioadă determinată de timp (de la câteva luni până chiar la 15-20 de ani). În funcţie de pocăinţa penitentului, termenul de oprire de la împărtăşire putea fi scurtat sau prelungit. Primirea la împărtăşire se făcea automat, după expirarea termenului care a fost rânduit prin epitimie, fără careva rugăciuni sau formule speciale de dezlegare, iar în unele tradiţii locale – prin punerea mâinilor episcopului sau prin ungerea cu untdelemn sfinţit.

b)  Exista şi o spovedanie monahală, care era făcută în faţa părintelui duhovnicesc („stareţ /gheronda”), de cele mai multe ori nehirotonit (monahie-stareţă, în cazul mănăstirilor de maici), în vederea mărturisirii gândurilor şi a primirii unor sfaturi personale privind lupta duhovnicească. Această mărturisire nu viza păcatele mari, care ar fi implicat oprirea de la împărtăşire, şi care țineau de competenţa episcopului locului.

Conform izvoarelor istorico-liturgice, nici una din cele două practici de mărturisire nu a avut vreo rânduială liturgică până în sec. XI. Mai mult decât atât, abia în sec. XII, mai întâi în Apus, apoi şi în Răsărit, s-a răspândit ideea că mărturisirea păcatelor în prezenţa episcopului/preotului ar fi singura formă de pocăinţă şi că păcatele nedezlegate de episcop/preot nu se iartă. Ambele idei sunt greşite şi periculoase, şi ele au constituit cauza principală a „fuziunii” celor două tipuri de mărturisire, care erau practicate nu doar de monahi, ci şi de oamenii din lume. Suprapunerea celor două tipuri de mărturisire au denaturat sensul fiecăreia dintre ele, iar efectul nu a fost totdeauna pozitiv.

2.    În primele trei secole, admiterea la Botez se făcea după o catehizare îndelungată, iar candidaţii trebuiau să dea dovada unei vieţi curate încă înainte de Botez. Era inadmisibil ca un creştin botezat să mai săvârşească păcate grave (I Ioan 3:9, 5:18; Evrei 6:4-6), iar dacă se întâmpla ca cineva dintre ei să săvârşească vreun păcat grav, acesta era excomunicat din comunitatea euharistică (I Cor. 5:1-5), iar după un timp, dacă aducea dovada pocăinţei, era iarăşi primit (II Cor. 2:3-11). Acest lucru nu înseamnă că primii creştini nu au aveau conştiinţa păcătoşeniei, ba din contră (I Ioan 1:8-10), numai că pocăinţa pentru păcate era văzută ca un proces continuu, care are o etapă radicală înainte de Botez, apoi devine o lucrare duhovnicească permanentă pentru restul vieţii. Un accent deosebit se punea pe „cercetarea conştiinţei” (I Cor. 11:28), iar păcatele mici pe care le făcea fiecare „le mărturiseau unii altora” şi „se rugau unii pentru alţii” (Iacov 5:16; I Ioan 5:16-17). Bineînţeles, cel mai mare accent se punea pe pocăinţa zilnică adusă înaintea lui Dumnezeu, în special înainte de împărtăşirea cu Sfintele Taine (cf. Didahia 4:14), iar iertarea pentru acele păcate se dădea prin însăşi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, care este „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”. Dacă aţi observat, în această scurtă descriere am folosit verbe la trecut nu pentru că cele expuse n-ar mai fi valabile, ci pentru că înţelesul de odinioară a fost în mare parte pierdut şi cu greu mai poate fi recuperat.

După Edictul de la Milan (anul 313), în sânul Bisericii au început să fie primiţi toţi doritorii, deşi viaţa multora nu corespundea Evangheliei. Şi chiar dacă pregătirea pentru botez continua să fie făcută cu multă acrivie, numărul creştinilor care săvârşeau păcate opritoare de împărtăşanie era tot mai mare, iar Biserica s-a văzut nevoită să dea diferite canoane care să reglementeze disciplina penitenţială. Dar chiar şi în această situaţie, mărturisirea păcatelor în prezenţa episcopului/preotului nu era o condiţie necesară împărtăşirii, ci fiecare mergea la mărturisire după cum îi dicta conştiinţa. Sf. Ioan Gură de Aur, supranumit şi „dascălul pocăinţei”, deseori face apel la cercetarea conştiinţei şi pocăinţa sinceră pentru păcate, dar rareori când prin aceasta el are în vedere mărturisirea păcatelor la preot şi, este foarte probabil, ca însuşi Sf. Ioan Gură de Aur sau Vasile cel Mare, să nu să se fi mărturisit niciodată (în înţelesul de atunci). Aceasta ar fi însemnat că au avut impedimente la slujirea clericală, dar vieţile lor afirmă contrariul, mai ales că toţi marii ierarhi din acele vremuri au fost botezaţi la maturitate şi în deplină cunoştinţă faţă de chemarea creştină căreia i-au fost fideli.

Din păcate, prin secolul al VI-lea, dar mai ales după perioada iconoclastă, condiţiile pentru botez aproape că au dispărut, iar acest lucru a dus la introducerea unor condiţii (iniţial inexistente) pentru primirea împărtăşirii. Odată cu aceasta, a scăzut drastic şi frecvenţa împărtăşirii euharistice. Dacă în primele secole era inadmisibil ca cineva să participe la Liturghie fără să se împărtăşească(!), după secolul al VI-lea Liturghia este văzută tot mai des ca o înfăţişare de simboluri şi imagini mistice, care te pot înălţa duhovniceşte şi fără împărtăşirea euharistică. Odată cu introducerea pomenirilor nominale la Proscomidie (sec. XI-XII) şi dezvoltarea unor idei greşite despre „spălarea păcatelor” celor pomeniţi, esenţa Liturghiei a fost şi mai mult diluată, mai ales că pentru a fi pomenit la Liturghie nu era nevoie nici să posteşti şi nici să te spovedeşti, pe când pentru împărtăşire deja se cereau ambele şi încă multe altele.

În aceeaşi perioadă rânduielile monahale ale slujbelor şi posturilor devin tot mai răspândite în mediile laice, până când, în sec. XIII, tipicul monahal savait va deveni normativ pentru întreaga Biserică, iar influenţa monahală asupra vieţii întregii Biserici va culmina în perioada disputelor isihaste. Acest context istoric intern al Bisericii, suprapus cu invazia musulmană din Răsărit şi influenţa scolastică din Apus, au făcut ca oamenii să se împărtăşească tot mai rar, iar dacă doreau să o facă, ei trebuiau să urmeze practica monahală privind primirea euharistiei, mărturisindu-şi TOATE păcatele, inclusiv cele cu gândul. Monahii au început să scrie şi diferite ghiduri de spovedanie, învăţându-i pe mireni cum să se spovedească „corect”. Abia în sec. XIX, şi doar în spaţiul grecesc, forma şi frecvenţa mărturisirii au încercat o revenire la practica veche a Bisericii, aşa încât grecii de astăzi se împărtăşesc relativ des, dar merg la mărturisire doar atunci când simt nevoia, fără a fi obligaţi să se mărturisească înainte de fiecare împărtăşire. Nimeni nu neagă existenţa unor abuzuri în practica grecească actuală, dar ea corespunde mai bine vechii practici a Bisericii.

În Sfântul Munte, de exemplu, există mai multe mănăstiri în care „mărturisirea sacramentală” se practică doar de 2 sau 4 ori pe an, iar călugării se împărtăşesc de la 2 la 7 ori pe săptămână. Dacă fraţii au nevoie de anumite sfaturi de la stareţ sau vor să-şi mărturisească careva gânduri, o pot face chiar şi în fiecare zi, dar aceasta nu mai este mărturisire sacramentală, ci o simplă discuţie duhovnicească sau, dacă e cazul, una pur omenească. Nici mărturisirea sacramentală şi nici discuţiile duhovniceşti nu au loc în timpul slujbelor şi nici măcar nu în biserică. Stareţul şi fiul duhovnicesc stau de vorbă aşezaţi pe scaun, iar în cazul mărturisirii sacramentale, abia la sfârşit, stareţul ia epitrahilul şi-i citeşte rugăciunile cuvenite. Totul este foarte simplu şi personal; iar în mănăstirile de maici (dintre care multe sunt metoace ale mănăstirilor athonite), mărturisirea gândurilor se face în faţa maicii stareţe şi doar în cazul păcatelor mai grave stareţa poate trimite sora la preotul duhovnic pentru a i se citi şi rugăciunile necesare. Unii se pot întreba: dar ce fel de „Taină a Mărturisirii” este aceasta?

Trebuie neapărat să amintim că în primul mileniu creştin noţiunea de „taină sacramentală” era atribuită doar Botezului şi Euharistiei (iar toate celelalte „ierurgii” erau legate şi pecetluite de Euharistie; cf. Dionisie Areopagitul). Abia scolastica apuseană, apoi şi teologia ortodoxă (abia în sec. XIII-XIV), include în rândul „tainelor” şi pocăinţa/mărturisirea; iar prin „taina mărturisirii” nu trebuie să înţelegem „secretul mărturisirii”, care e cu totul altceva. Prin urmare, mărturisirea poate fi numită „taină” doar în sensul larg al termenului (aşa cum este şi sfinţirea apei, de exemplu), însă la modul concret ea precede toate „tainele” şi tocmai de aceea rânduiala ei nu se începe cu „Binecuvântată este Împărăţia…”, iar unele rânduieli prescriu săvârşirea ei în pridvorul bisericii sau în încăperi speciale, nu în biserică şi categoric nu în timpul Liturghiei. Dacă penitentul nu are păcate mari, mărturisirea poate fi o simplă discuţie duhovnicească, într-o atmosferă „extra-liturgică”, iar de mărturisirea sacramentală (cu rugăciuni şi dezlegări) au nevoie doar cei care prin păcate grave s-au rupt de Biserică şi doresc împăcarea cu Hristos şi Biserica.

3.   Sfânta Scriptură şi Tradiţia patristică a Bisericii noastre pune un mare accent pe creşterea noastră spirituală, lucru posibil doar printr-o maturizare a conştiinţei duhovniceşti. Bineînţeles, mărturisirea mai deasă ajută la acest lucru, dar numai pe cei din „clasa de mijloc”. Cei care vin ocazional la Biserică nu înţeleg de ce ar trebui să se mărturisească mai des sau chiar se sperie de aşa ceva, iar pe cei care sunt cât de cât înaintaţi în trăirea duhovnicească, acest lucru îi oboseşte sau le încetineşte avântul lor firesc. Mărturisirea nu trebuie să fie percepută ca o posibilitate de a primi iertare pentru păcate pe care nici nu le înţelegi sau nu lupţi în nici un fel pentru a scăpa de ele. O astfel de mărturisire devine în scurt timp un formalism amăgitor! Practica duhovnicească arată că o persoană care se împărtăşeşte câteva săptămâni la rând  cu o singură spovedanie este mai atentă la viaţa sa duhovnicească, decât cea care este chemată să se spovedească înainte de fiecare împărtăşire. Cei din prima categorie vor creşte şi vor spori duhovniceşte, înţelegând corect sensurile împărtăşirii  şi spovedaniei, pe când cei din a doua categorie vor percepe spovedania doar ca un ghişeu în care se dau (sau chiar se vând!) bilete pentru împărtăşire. Aşa se întâmplă de cele mai multe ori, deşi pot exista şi multe excepţii.

Creştinii noştri trebuie să înţeleagă că pocăinţa nu se reduce la mărturisirea păcatelor şi primirea dezlegării. Orice rugăciune şi trăire duhovnicească este pocăinţă. Aceasta nu exclude mărturisirea păcatelor în prezenţa episcopului/preotului, ci o completează şi o desăvârşeşte. Putem spune că pocăinţa este „un exerciţiu terapeutic permanent”, iar mărturisirea este „o operaţie chirurgicală”. Noi însă am ajuns să-i operăm pe oameni la tot pasul, ţinându-i într-o anestezie continuă, dar nu-i mai învăţăm cum să trăiască sănătos. Sf. Apostol Pavel îndeamnă, ca înainte de împărtăşirea cu Sfintele Taine „să se cerceteze omul pe sine însuşi şi aşa să mănânce din Pâine şi să bea din Pahar” (I Corinteni 11:28). Aici se are în vedere o cercetare a propriei conştiinţe, care trebuie educată în aşa fel încât omul să-şi vadă păcatele sale şi să se pocăiască pentru ele, iar dacă păcatele sale constituie impedimente canonice pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine, atunci el trebuie să meargă să se mărturisească şi să-şi asume epitimia rânduită până la reintegrarea în comunitatea euharistică a Bisericii de care s-a rupt prin păcat.

Cred că în decursul vieţii, omul poate avea doar câteva spovedanii care să fie adevărate întoarceri de la păcat sau „înnoiri ale Botezului”, iar unii nu ajung să experimenteze niciodată o astfel de întoarcere, chiar dacă se spovedesc relativ des. Orice s-ar spune, o spovedanie făcută în fiecare săptămână sau chiar şi în fiecare lună nu poate avea intensitatea pocăinţei adevărate şi „râurile de lacrimi” despre care vorbesc Sfinţii Părinţi cu referire la pocăinţă. Deci suntem nevoiţi să recunoaştem că nu toate spovedaniile sunt spovedanii în sensul deplin al cuvântului, iar spovedania şi pocăinţa sunt noţiuni care se intersectează, dar nu sunt identice.

Pentru a ne împărtăşi cu Sfintele Taine trebuie să avem o permanentă stare de pocăinţă şi o zdrobire a inimii, fără de care nu putem să ne apropiem de Potirul euharistic. Dar aceasta nu înseamnă că de fiecare dată trebuie să mergem să ne mărturisim, dacă conştiinţa noastră nu ne îndeamnă la aceasta. Iar dacă simţim nevoia mărturisirii şi acest lucru este posibil de făcut, atunci trebuie să-l facem neapărat: fără grabă, fără stereotipuri, fără a transforma mărturisirea în „şedinţe la psiholog”, fără a discuta probleme care ar putea fi discutate în afara mărturisirii şi, bineînţeles, fără a obosi preotul în mod exagerat. Există persoane (în special femei) care, dacă ar fi posibil, ar sta la mărturisire şi câte o oră în fiecare zi, ajungând la înşelări periculoase. Dar o astfel de abordare nu este una duhovnicească, ci una sentimentală, iar uneori chiar drăcească. Se pare că diavolului îi este mai interesant atunci când îţi dă impresia că tu faci ceva bun, decât atunci când nu te lasă să faci nimic. De aceea, mai ales preoţii tineri, trebuie să fie atenţi la mărturisirile îndelungate şi detaliate, dar să se păzească şi de formalismul dezlegărilor pe bandă rulantă, care numai spovedanii nu sunt.

Fenomenul spovedaniilor formale se observă mai ales în oraşe şi în unele mănăstiri, unde practica mărturisirii, mai ales în posturi, trebuie revizuită urgent şi radical. Altfel, îndrăznesc să spun că multe din spovedaniile care se fac pur şi simplu nu sunt valabile. Iar nevalabilitatea lor se vede şi din faptul că cei mai mulţi (ne)credincioşi, care vin o dată pe an pentru a se spovedi şi împărtăşi, imediat după aceasta continuă să ducă un mod de viaţă păcătos şi străin de Evanghelie. Preoţii consideră că, fiind mai îngăduitori cu astfel de oameni, îi câştigă, dar de fapt se amăgesc, pentru că ei tot în afara Bisericii rămân, iar împărtăşirea, chiar şi după rugăciunea de dezlegare, s-a făcut cu nevrednicie. Dumnezeu poate să ierte şi pe ucigaşul, şi pe curvarul care aduc pocăinţă sinceră şi-şi schimbă viaţa, dar a dezlega şi a da Trupul și Sângele Domnului tuturor beţivilor şi curvarilor care apar o dată pe an la Biserică, iar în zilele imediat următoare continuă viaţa lor pătimaşă, e un lucru periculos şi fără urmări pozitive. Nu vorbim aici de excepţii…

4.    În concluzie aş dori să punctez câteva idei practice, pe care nu le impun, ci doar le propun spre discuţii:

a)  Din cauza lipsei de cateheză în Biserică, deseori oamenii trăiesc în păcate deosebit de grave, pe care le consideră o normalitate. Mă refer aici în special la concubinaj, dar şi la alte păcate trupeşti devenite la modă. De aceea, pentru cineva care vine să se împărtăşească o dată sau de 3-4 ori pe an, mărturisirea înainte de fiecare împărtăşire este obligatorie, mai ales dacă preotul nu cunoaşte viaţa acelei persoane. De fapt, mărturisirea înainte de fiecare împărtăşire a apărut anume în acest context, când oamenii au început să se împărtăşească doar de câteva ori pe an.

b)  Apare întrebarea dacă trebuie sau nu să dăm împărtăşania celor care deja mulţi ani la rând se împărtăşesc o singură dată pe an, ca un obicei, neavând dorinţa sinceră de a fi mădulare vii ale Bisericii. De ce să-i amăgim pe aceşti oameni şi să ne amăgim şi pe noi înşine? Minimul euharistic fixat de Biserică este împărtăşirea o dată la trei duminici (Canonul 80 Trulan), nu o dată pe an. Celor care se împărtăşeau o dată pe an eu le-am dat voie să se împărtăşească numai dacă acceptau condiţia (cred eu justificată) de a veni cel puţin 2-3 duminici la rând la împărtăşire. Aşa au ajuns unii, pentru prima dată în viaţă, să se împărtăşească câteva duminici la rând şi chiar să ţină tot Postul Mare. Unii dintre aceia continuă să se împărtăşească şi acum, iar pe alţii nu i-am mai văzut. Dar chiar şi aşa, cel puţin am încercat să-i scot din minciuna că dacă te împărtăşeşti o dată pe an e OK şi cel care face aceasta este ortodox în toată regula.

c)  Cei care încep să vină mai des la Biserică şi înţeleg necesitatea şi folosul împărtăşirii mai dese, cred că într-o primă fază (durata căreia depinde de fiecare om în parte) trebuie să fie spovediţi înainte de fiecare împărtăşire, apoi cu o singură spovedanie să se împărtăşească de 2 ori, apoi de 3 ori, până când vor ajunge la o maturitate duhovnicească, când vor depăşi matematica şi vor veni să se mărturisească de fiecare dată atunci când va fi nevoie, iar viaţa lor duhovnicească să fie una echilibrată. Apare întrebarea dacă în astfel de situaţii credincioşii trebuie să treacă să ceară binecuvântare pentru fiecare împărtăşire sau nu. Eu cred că în cazul unora da, iar în cazul altora nu este nevoie.

d)  Creştinii care sunt membri vii ai Bisericii, citesc Sfânta Scriptură şi alte cărţi duhovniceşti, îşi fac rugăciunile de dimineaţă şi seară, ţin cele 4 posturi + miercurile şi vinerile, sunt împăcaţi cu toţi şi se mărturisesc o dată la 3-4 săptămâni, cred că se pot împărtăşi la fiecare Liturghie fără prea multe condiţii suplimentare. În toate, însă, e bine să se urmeze sfatul duhovnicului, care nu trebuie să cultive în om ascultarea de el, ci să arate drumul corect spre Hristos şi să educe în el o conştiinţă trează şi sănătoasă. Un duhovnic bun niciodată nu va impune fiilor săi duhovniceşti condiţii pentru împărtăşire pe care el însuşi nu le îndeplineşte, deşi poate are o mai mare nevoie.

Bunul Dumnezeu să ne ajute să ieşim din stereotipurile bolnăvicioase în care ne-am împotmolit, iar episcopilor şi preoţilor să le dea înţelepciune şi putere de a-i apropia pe oameni de Hristos.