Despre „pomenirea” (!?) sinucigaşilor…

Comentând Icoana Cincizecimii, a Pogorârii Sfântului Duh peste Sfinţii Apostoli, profesorul P. Evdokimov susţine, că Biserica se roagă în această zi şi pentru sinucigaşi: „odată pe an, de Rusalii, Biserica se roagă chiar pentru sinucigaşi…” (Evdokimov P. Arta icoanei. O teologie a frumuseţii. Ed. Meridiane. – Bucureşti, 1993, – P. 286.). El aduce ca argument un pasaj din Rugăciunea a V-a de la Vecernia din ziua Cincizecimii, (Vecernia, numită „A plecării genunchilor”), în care se spune: „…Care şi la acest praznic, cu totul desăvârşit şi mântuitor, ai binevoit a primi rugăciuni de mijlocire pentru cei ţinuţi în iad, dându-ne nouă mari nădejdi că vei trimite uşurare şi mângâiere celor cuprinşi de întristări apăsătoare…; şi odihneşte sufletele robilor Tăi… în loc luminat, în loc de verdeaţă, şi fă-i vrednici de pace şi iertare. Că nu morţii Te vor lăuda pe Tine, Doamne, şi nici cei din iad vor îndrăzni a-Ţi aduce Ţie mărturisire, ci noi cei vii…”.

S-ar părea că are dreptate „profesorul”. „S-ar părea…”, dar lucrurile stau cu totul altfel, căci în Rugăciunea a VI-a de la aceeaşi Vecernie se precizează pentru cine „din cei ţinuţi în iad, aflaţi în legăturile lui (ale iadului), se roagă Sfânta Biserică?..”: – pentru „toate sufletele care au adormit mai înainte în nădejdea învierii şi a vieţii de veci…”.

Deci pentru „cei adormiţi în nădejdea învierii”(!). Şi aici ne întrebăm: cine din cei ce şi-au ridicat viaţa (s-au sinucis) au făcut-o în nădejdea învierii? Nici unul, nimeni. Toţi au făcut-o fiind cuprinşi de diavoleasca deznădejde. Nu şi-au ridicat cugetul la Hristos. Fie greutatea păcatului, fie nemărturisirea, fie mândria, sau nebunia şi într-un cuvânt neatârnarea serioasă i-a dus la sinucidere. Exemplul este Iuda, „fiul pierzării” (Ioan, 17, 12). Cununa păcatelor a fost că şi-a ridicat viaţa: „s-a spânzurat” (Matei, 27, 5). Adică, ascultând mai mult de păcat şi supus fiind diavolului, benevol s-a sinucis. Deci, benevol… Nu i-a pus diavolul funia în gât, dacă ar fi fost aşa, s-ar fi făcut mucenic…

Totuşi în ciuda la toate profesorul P. Evdokimov e de părerea că trebuie de săvârşit şi pomenirea sinucigaşilor, chiar dacă şi numai o dată în an. Această părere este susţinută de mulţi clerici. Unii susţin că pomenirea s-ar putea săvârşi după ce au trecut 7 ani de la momentul sinuciderii. Şi de ce anume 7? Care-i temeiul?

Dar ce glăsuieşte Sfânta Biserică?

În „Aşezămintele Apostolice” (Cartea a VIII-a, cap. 41, 42, 43) se indică direct pentru cine se roagă Sfânta Biserică: cap. 41: „Diaconul… adaugă şi acestea: Şi pentru fraţii noştri adormiţi în Hristos să ne rugăm, ca Iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel ce a primit sufletul lui (sau al ei) să-i ierte toată greşeala…”. În cap. 42 se spune la câte zile să se facă pomenire, iar în cap. 43 se accentuează că pomenirile nu ajută celor nelegiuiţi.

Nicăieri în stihirile de la slujbele de pomenire a tuturor celor din veac adormiţi, atât cele din perioada Triodului, cât şi cele din perioada Penticostarului, nu se pomeneşte de sinucigaşi.

În Canonul 14 al Sfântului Timotei al Alexandriei (†385) se spune că pentru cei ce se sinucid, fiind ieşiţi din minte, se pot face rugăciuni; iar nu şi pentru cei ce se sinucid fiind întregi la minte: „Întrebare: Dacă cineva nefiind în minţi ridică mâna asupra sa, sau se aruncă în prăpastie, să se facă pentru el proaducere sau nu?

Răspuns: În privinţa acestuia, clericul trebuie să lămurească, dacă s-a făcut aceasta cu adevărat ieşit din minţi fiind. Căci de multe ori rudeniile celui ce a pătimit aceasta, vrând să obţină aducerea jertfei şi rugăciune pentru el, minţesc, şi zic că nu era în minţi. Uneori însă a făcut aceasta din cauza tratamentului jignitor al oamenilor, sau altminteri oarecum din scârbă şi pentru acesta nu trebuie să se aducă jertfă; că însuşi de sine ucigaş este. Deci clericul negreşit trebuie să cerceteze cu deamănuntul, ca să nu cadă sub osândă”.

În Enciclica Patriarhilor Bisericii Soborniceşti a Răsăritului (Enciclica Patriarhilor Ortodocşi de la 1848: Epistola enciclica a Bisericii Una, Sfinte, Catolice şi Apostolice către ortodocşii de pretutindeni, cap. 18) se spune: „Sufletele oamenilor ce au căzut în păcate de moarte, însă nu s-au deznădăjduit la vremea morţii, ci s-au pocăit înainte să se despartă de această viaţă, dar n-au apucat să aducă nici o roadă de pocăinţă, cum ar fi: rugăciuni, lacrimi, metanii, privegheri, zdrobirea inimii, mângâierea celor sărmani şi celelalte fapte de dragoste către Dumnezeu şi către aproapele, toate câte Biserica Sobornicească le socoate dintru început plăcute lui Dumnezeu şi de bună treabă. Sufletele unora ca aceştia se pogoară în iad şi rabdă pedepse pentru păcatele făcute, nefiind totuşi lipsiţi de nădejdea uşurării de ele. Iar uşurare primesc, după rânduiala nesfârşitei bunătăţi a lui Dumnezeu, prin rugăciunile preoţilor şi prin facerile de bine săvârşite pentru cei morţi, şi mai ales prin puterea Jertfei Nesângeroase, care Biserica Sobornicească şi Apostolică porunceşte să se aducă zilnic pentru fiecare creştin în parte, spre odihna celor apropiaţi lui” (evidenţierile ne aparţin).

Părinţii au făcut teologie vie (aplicată în viaţă), nu la birou sau la oficiu şi catedre (pentru care şi că-deri şi abateri). Dacă am admite viziunea profesorului P. Evdokimov, că: „Biserica ar trebui ca în sâmbăta din ajunul Cincizecimii să facă odată pe an şi pomenirea celor sinucigaşi…”, atunci ar trebui s-o înceapă cu cel mai renumit: Iuda Iscarioteanul (!). Dar, vai! Unde mergem? Astăzi facem pomenire lui Iuda…, mâine îl vom canoniza pe Caiafa… Unde ajunge ştiinţa „teologilor” fără trăire şi experienţă?..

Protodiacon Ioan MUNTEANU

Sursa: www.csf.md