Despre trezvia minţii

„Trezvia este o metodă duhovnicească, care izbăveşte cu totul pe om, cu ajutorul lui Dumnezeu, de înţelesuri pătimaşe, de gânduri şi de fapte rele… Ea este, propriu-zis, curăţia inimii… Trezvia e calea a toată virtutea şi porunca lui Dumnezeu. Ea e numită şi liniştea inimii, iar [fiind] desăvârşită până la golirea de orice nălucire, devine şi pază a minţii…

Trezvia e fixarea stăruitoare a gândului şi starea lui în poarta inimii… Cugetarea fixându-se şi chemând pe Hristos împotriva războinicilor, şi scăpând la El […], vede dinainte cu mintea asalturile înţelegătoare ale vrăjmaşilor nevăzuţi… Adunarea şi fundamentul trezviei şi al sobrietăţii minţii, al liniştii sufleteşti adânci şi abisul vederilor minunate şi negrăite, al smereniei recunoscătoare, al dreptăţii şi al dragostei, constă din trezvia cea mai deplină şi din rugăciunea [adresată] lui Iisus Hristos fără gânduri; iar aceasta trebuie făcută strâns şi îndesat şi fără a slăbi.

Aşadar, un fel al trezviei este să-ţi supraveghezi des imaginaţia, adică momeala, pentru că satana nu poate să făurească fără imaginaţie gânduri, pentru a le înfăţişa minţii spre amăgire mincinoasă. Altul constă în a avea pururi inima tăcând adânc şi liniştită de orice gând şi a ne ruga. Altul – a chema cu smerenie, neîncetat, pe Domnul Iisus Hristos în ajutor. Alt mod stă în a avea în suflet neîncetat amintirea morţii. Toate aceste lucrări împiedică înţelesurile viclene ca nişte portari.

Dacă vei face pururi petrecerile în inima ta cu cuget smerit, cu pomenirea morţii, cu învinuire de sine şi cu chemarea lui Iisus Hristos, şi cu aceste arme vei călători în fiecare zi şi cu trezvie pe această cale strâmtă, dar aducătoare de bucurie şi veselie a cugetului, vei ajunge la sfintele vederi ale sfinţilor”.

(Avva Isihie, Cuvânt despre trezvie, fragmente din cap. 1-29[1])

***

Acest citat extins din avva Isihie ne-a prezentat aspectele esenţiale ale lucrării trezviei. Desigur există şi alte scrieri patristice despre trezvie, dar tratatul lui avva Isihie Sinaitul şi, în special, tâlcuirea părintelui Emilianos Simonopetritul la această lucrare, sunt esenţiale pentru tema noastră. De fapt, cartea părintelui Emilianos era să fie mult mai voluminoasă, dar maicile de la Mănăstirea Ormylia au ales din tâlcuirea înregistrată pe casete ceea ce era mai important şi mai general, pentru că de multe ori stareţul se adresa personal părinţilor sau maicilor din mănăstirile lui. Dar ceea ce este valabil pentru toţi a fost inclus în această carte, pe care v-o recomand tuturor.

Ce este lucrarea trezviei

Când vorbim despre trezvie nu avem în vedere starea de trezire trupească (după ce te-ai spălat pe faţă sau ai băut o cafea), aceasta fiind o stare de veghe a trupului, care în cărţile duhovniceşti este numită priveghere. Trezvia însă este o noţiune care se referă la minte. În limba greacă „trezvia – nipsis (νῆψις)” se referă la starea când omul nu vrea să consume alcool şi stă în permanenţă treaz şi veghetor, ca să nu pățească ceva; deci trezvia se asociază cu starea de ne-beţie, când omul nu-şi permite să consume alcool ca nu cumva mintea lui să se întunece sau voinţa să se atenueze (căci după un pahar-două de vin atenția scade, vine somnolenţa şi chiar amnezia etc.). Şi în limba slavonă omul care nu este beat e numit „trezvîi – трезвый” şi cred că anume din slavonă a venit şi românescul „trezvie”, care în sens duhovnicesc înseamnă o anumită stare a minţii, o atenţie şi curăţie a ei. Mai întâlnim acest cuvânt şi în Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur, în cadrul epiclezei, imediat după sfinţirea Darurilor, când preotul se roagă: „…ca [Sfintele Taine] să fie celor ce se vor împărtăşi spre trezvia sufletului (εἰς νῆψιν ψυχῆς)…”, aceasta fiind prima harismă pe care o cerem în legătură cu Sfânta Împărtăşanie şi, în mod evident, un rod al acesteia.

Deci, am putea spune că trezvia este lucrarea duhovnicească fundamentală, care stă la temelia vieţii noastre duhovniceşti şi nu poate să existe nici un fel de înaintare în Hristos fără trezvie. Trezvia este o răstignire a minţii şi urmarea/urmărirea lui Hristos; este lucrarea duhovnicească a sfinţilor, este porunca lui Dumnezeu de a priveghea şi a ne ruga neîncetat (Matei 26:41; I Tesaloniceni 5:17).

Rugăciunea curată nu este posibilă fără trezvie, pentru că trezvia este atenţia la tot ce trece (intră, iese şi rămâne) prin mintea omului. Sunt oameni care-şi pun întrebarea ce trece prin mintea lor, ce rămâne şi ce nu, dar sunt şi oameni care nu se preocupă cu ce le intră în minte, nu au o lucrare subţire a minţii şi, cu atât mai puţin, nu au o lucrare de curăţire a gândurilor, pentru că trăiesc într-un mod grosolan: mănâncă, beau, lucrează, consumă reclamă, având o autocritică foarte superficială a lucrării minţii. Prin urmare, atunci când Sfinţii Părinţi se referă la „lucrarea minţii”, nu au în vedere capacitatea de a şti cât mai multe, ci arta de nu a nu şti nimic altceva decât contemplarea lui Dumnezeu şi rugăciunea. Iată ce spune părintele Emilianos în acest sens: „Dumnezeu ne-a dat mintea nu pentru cele la care noi o folosim, ci pentru lucrarea ei ascunsă. Mintea are propria ei lucrare, care este urmărirea cu priveghere a lui Dumnezeu, atenţia pentru a nu se împrăştia, pentru a nu fi cucerită şi înnegrită de gânduri: este trezvia, vederea lui Dumnezeu”[2].

Trezvia şi lucrarea duhovnicească a minţii, atenţia la rugăciune şi la cuvântul lui Dumnezeu – toate acestea sunt lucruri fireşti ca şi respiraţia sau bătăile inimii. Dacă ne este greu să le facem, înseamnă că mintea ne este bolnavă. Dacă nu te poţi ruga o oră încontinuu, înseamnă că mintea e furată şi nu-ţi aparţine.

Înainte de căderea lui Adam, omul combina perfect munca cu trezvia minţii. Adam în rai lucra grădina, iar ceea ce făcea el nu era în contradicţie cu trezvia, din contra, el era într-o permanentă contemplare a lui Dumnezeu şi tot ce făcea nu-i crea nici o dificultate, nici nu obosea fizic şi nici nu-l împiedica să vorbească cu Dumnezeu. Tot ce vedea şi făcea el, avea pecetea lui Dumnezeu Creatorul. Şi numai atunci când diavolul i-a strecurat gânduri şi a pierdut trezvia, atunci lucrul a început să devină obositor, iar mintea a început să-L uite pe Dumnezeu. [3]

Nici o lucrare fizică sau intelectuală din lumea aceasta nu este o piedică în a-L urma pe Hristos, daca omul are trezvia minţii şi nu face compromisuri cu diavolul, dându-i voie să intre pe terenul său. Totul devine greu şi obositor atunci când cădem din lucrarea trezviei, neavând înţelegerea corectă a ceea ce avem în jurul nostru, folosindu-ne de acestea cu setea de stăpânire, uitând că toate sunt create de Dumnezeu şi toate sunt ale Lui; nimic nu este al nostru.

Bineînțeles, trezvia minţii „ne costă” şi „ne doare”, pentru că înseamnă ruperea de plăceri şi strâmtorarea sinelui, o permanentă răstignire a minţii, o luptă cu tine însuţi, cu egoismul, dar este şi o trăire în dragoste cu Dumnezeu şi cu aproapele. Dumnezeu ne-a creat ca noi să lucrăm cu mintea, dar noi am ajuns să muncim mai mult fizic şi să obosim, pentru a ne satisface toate plăcerile, tocmai pentru că nu avem lucrarea cuvenită a minţii. Dumnezeu îl lasă pe om, ca măcar prin alergătura aceasta, prin boală şi necazuri să revină la adevărata lucrare a minţii, să se întrebe ce-i cu viaţa lui, de ce i se întâmplă una sau alta?, fiindcă scopul a toate acestea este ca omul să se trezească şi să alerge la Dumnezeu.

Mintea omului este într-o permanentă lucrare, dar depinde de noi la ce fel de lucrare o antrenăm. Ea nu poate sta fără nici o lucrare. Şi iată, dacă realizezi scopul pentru care te-ai născut, ca să-L cunoști pe Făcătorul tău, să-L urmăreşti, să-L urmezi pe Hristos, să-L îmbrăţişezi, să-L faci al tău, atunci şi El ne va îmbrăţişa şi ne va face ai Lui. El vrea acest lucru şi aşteaptă ca noi să începem căutarea, aşa cum o fată, chiar dacă este îndrăgostită de un băiat, aşteaptă ca el să facă primul pas în relaţia lor, iar ea doar spune „da”. Când începem căutarea lui Dumnezeu, El singur se descoperă, iar noi înţelegem că nu avem inima suficient de curată pentru a-L vedea (cf. Matei 5:8), iar pentru a ne curăţa inima, trebuie să începem cu curăţirea minţii prin trezvie.

Avva Isihie ne spune că trezvia este poarta care păzește gândurile să nu atace mintea şi, mai ales, să nu coboare în inimă (cf. Psalmii 39:13, 65:17; 118:11). Deci mintea trebuie să fie la straja inimii, pentru că „din inimă ies gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furturi, mărturii mincinoase, hule; [şi] acestea sunt care spurcă pe om…” (Matei 15:19-20). Altfel spus, păcatele ies din inimă, dar au fost sădite şi concepute în minte, după care, fiind consimțite prin neatenție sau îndulcire, coboară în inimă. Odată ajuns în inimă, gândul caută să se extindă prin simţuri şi lucrare. Dacă diavolul ne ispiteşte cu un gând, acest lucru nu-i păcat, pentru că atacul nu depinde de noi decât în măsura în care îi dăm semnal diavolului că am fi dispuşi să-i primim momeala. Dacă primim gândul în minte şi începem să discutăm cu el, fie şi din dorinţa de a-l respinge, primul pas spre păcat s-a făcut, iar mintea noastră este în terenul diavolului. La această etapă făptuirea este un rezultat aproape inevitabil a ceea ce deja am consimţit în gând. Au fost alte etape la care nu am fost atenţi şi nu ne-am păzit, lăsând ca răutatea să coboare în inimă, încât cu greu ne mai putem opune ei, chiar dacă mintea ar vrea acest lucru…

Diavolul aruncă momeala la tot pasul şi aceste momeli le numim ispite. Acestea sunt niște atacuri drăcești inevitabile, dar depinde de noi cine va ieşi învingător în acest război nevăzut foarte perfid. Victoria diavolului nu este un lucru de la sine înţeles, ci este, mai degrabă, rezultatul refuzului nostru de a striga la Hristos, Care abia aşteaptă să ne sară în ajutor, dar nu o face dacă nu este chemat (Psalmul 29:2). Este importantă şi trezvia noastră, pentru că dacă începem să discutăm cu gândurile, ajungem de fapt să discutăm cu diavolul care ni le-a insuflat. Satan cunoaşte bine slăbiciunile omului, având diferite metode de a-l încerca şi suficientă răbdare pentru a-şi construi migălos tactica de luptă. Şi e greu ca omul să stea drept pe tot parcursul acestui traseu plin de ispite, dar unica şansă de a nu cădea este să fim cu mare atenție la ce se întâmplă şi să avem mereu gândul la Dumnezeu.

După cum ne învaţă Sfântul Nicodim Aghioritul şi alţi Sfinţi Părinţi, războiul minţii se face prin gând şi cu ajutorul imaginaţiei, care este mai rău duşman al nostru. Diavolul nu poate crea din nimic (ca Dumnezeu), ci se foloseşte de ceea ce deja este depozitat în mintea omului şi atacă anumite straturi ale memoriei, dând impulsuri pătimaşe. Prin urmare, diavolul se folosește de ceea ce este deja în mintea omului, adică de toate cedările şi căderile anterioare, pe care el le întoarce în folosul său. Aceste depozite sunt ca nişte sertare: unul cu bârfe, altul cu judecarea aproapelui, altul cu imagini indecente… şi cu cât mai mult cineva le deschide şi le foloseşte, cu atât mai necontrolate devin. Sunt şi sertare care demult nu au mai fost deschise, dar diavolul ne aminteşte şi de ele, şi dacă vede că nu funcţionează, se foloseşte de cele deschise recent, apoi slăbindu-ne voinţa, ajunge acolo unde vrea, pentru că nu atacă doar conștiința, ci şi inconștiența şi subconștiința omului. În general, diavolului îi este indiferent cu ce îl are la mână pe om – nu e neapărat să ucidă sau să desfrâneze – poate doar bârfi, se poate mândri sau judeca pe aproapele şi tot voia lui o face. Pentru noi însă, o altă soluţie de mântuire nu există, decât să-i tăiem toate pârghiile şi să-i închidem toate sertarele.

Lucrarea minţii

Omul care are mintea îngroșată cu griji şi patimi, nu are nici o lucrare duhovnicească, trăiește în nepăsare şi dormitare, iar când începe să subţieze mintea, trupul şi simţurile, abţinându-se de la anumite plăceri, ca să se poată ruga mai mult, atunci diavolul începe să-i amintească lucruri la care nu s-a mai gândit de mult timp şi poate le-a şi uitat. Cu toate acestea, trebuie să urmărim lucrarea subțire a minţii şi dacă nu ajunge la aceasta în stare de sănătate, măcar în stare de boală să ceară de la Dumnezeu ajutor, dacă nu a reușit să se trezească, rămânând rece şi împietrit.

Lucrarea minţii este una înaltă şi subţire, de aceea, mintea trebuie păzită de cădere, pentru că, de regulă, păcatul este mai întâi primit şi consimțit în gând, abia apoi urmează cuvântul sau fapta. Adam şi Eva au căzut mai întâi la nivel de gând, iar consecințele acestei căderi s-au revărsat peste întreaga omenire. Noi toţi moștenim această stare căzută a minţii, de aceea mintea trebuie tot timpul păzită şi îngrădită, asemenea unui paznic care stă treaz şi păzește să nu-i fure cineva casa. Noi trebuie să fim atenţi, ca diavolul să nu ne fure mintea. De multe ori mintea noastră este furată şi este în proprietatea celui care ne-a furat-o sau noi singuri i-am dat-o.

Cea mai firească lucrare a minţii, după cum spun Sfinţii Părinţi, este rugăciunea, contemplarea, gândul la Dumnezeu. Celelalte lucrări ale minţii nu numai că sunt secundare, dar uneori sunt provocate de diavol ca să nu mai lase loc pentru lucrarea de bază; adică o umple cu tot felul de lucruri murdare, griji, preocupări, tocmai ca să nu te mai poţi ruga. E ca şi cum un copil este obişnuit de mic să bea Coca-Cola, şi când la un moment dat va primi apă curată, el nu va şti ce-i aceasta şi o va respinge, dar apa curată e singurul element pe care el ar fi trebuit să-l bea şi care îi asigură sănătatea, restul fiind otravă. Dar el nu înţelege, pentru ca aşa a fost obişnuit de mic.

De exemplu, mulţi se plâng că atunci când vor să se roage le vin gânduri rele. În realitate nu este aşa! În realitate, atunci când ne rugăm, vine lumina lui Hristos şi noi începem a vedea mizeria care de mult timp s-a adunat în noi. Gândurile n-au venit atunci, ci ele demult se află în noi. Diavolul le-a semănat pe când noi dormeam, apoi a plecat… În pilda neghinelor (Matei 13:24-30, 36-43) Mântuitorul spune că: „pe când oamenii dormeau, a venit vrăjmașul lui, a semănat neghină printre grâu şi s-a dus…”.

Diavolul se ascunde ca un cameleon; el amestecă neghina printre grâu; de exemplu – gândurile cele mai întunecate le ascunde în spatele unei rugăciuni, în spatele venirii voastre la biserică, iar după slujbă (sau chiar înainte de sfârșitul ei), ne scoate afară ca să pălăvrăgim şi să pierdem tot folosul. Ai stat două ore în picioare ca să te foloseşti duhovniceşte, dar până la urmă, ai aruncat mărgăritarele porcilor şi în grâul curat şi bun care ţi se dă în biserică diavolul ţi-a semănat neghină, iar tu ai dormit şi n-ai băgat de seamă când şi cum s-a întâmplat aceasta. Acum neghina nu poate fi smulsă, pentru că odată cu ea se smulge şi grâul. Trebuia să nu dormi, căci diavolul seamănă neghina prin întuneric, când suntem departe de lumina lui Hristos, pe când mintea doarme, fiind îmbătată de tot felul de griji şi preocupări. Acum nu poţi decât să torni mai multă apă la grâu, să lucrezi cu fiecare spic în parte, ca grâul să aibă putere, iar neghina să nu o alimentezi cu nimic. Spune Cuviosul Isaac Sirianul că singura posibilitate de a lupta cu gândurile sau cu patimile este să le tai hrana, nu le mai alimentezi şi atunci ele vor muri de la sine. Cu cât mai mult le hrănim, cu atât ele cresc şi se înmulțesc, iar dacă nu le alimentezi ele mor…

Părinţii Bisericii ne spun că cea mai puternică armă împotriva gândurilor este chemarea lui Iisus Hristos (cf. Psalmul 123:8). Când El intră în noi, toată murdăria se spală şi dispare. Când ne împărtăşim, duşmanii lui Hristos pier. Din păcate însă, de multe ori, noi înșine suntem dușmanii Lui şi, împărtășindu-ne, pierim chiar noi, pentru că nu poate Hristos şi necurăţia să stea alături. În momentul în care nu ne împărtăşim conştient, ci trăim în nepăsare, în uşurătatea minţii şi a sufletului, Hristos nu-l alungă numai pe Satan, dar şi „toate lucrurile lui, toți slujitorii lui, toată slujirea lui şi de toată trufia lui”[4] – adică şi pe noi, dacă nu luăm în serios lepădările de la Botez. Harului Duhului Sfânt alungă tot răul, dar contează de partea cui suntem noi în această luptă, care se duce în inima noastră…[5]

Atunci când cineva urmăreşte pe Hristos şi este preocupat ca în viaţa sa să fie doar El, răul iese şi îl părăseşte. Dar acolo unde nu este Hristos şi omul vrea să scape de gânduri sau, spre exemplu, vrea să scape de patima lăcomiei pântecelui, dar nu ca să placă lui Hristos, ci doar ca să aibă siluetă, lupta devine zadarnică. Ca să reuşim în lupta duhovnicească trebuie să avem o percepţie corectă a lucrurilor, a cunoaşterii personale, o meditare la sinele nostru, o filosofie a vieţii şi a morţii, căci spune Hristos: „…în ce te voi afla în aceea te voi judeca…”[6]. Prin urmare, omul trebuie să aibă o atenţie permanentă la ceea ce se întâmplă cu el. În acest proces apare şi ispita de a te măsura, de a vedea la ce trepte duhovniceşti ai ajuns, dar aceasta e deja o altă problemă şi rezolvarea ei vine cu ajutorul duhovnicului.

Condiţii pentru lucrarea trezviei

Un aspect foarte important în lucrarea trezviei este asceza. Iată ce ne spune Scriptura despre aceasta în cartea Deuteronom (32:14-15), unde se vorbeşte despre poporul ales şi relaţia lui cu Dumnezeu: „L-a hrănit cu unt de vacă şi cu lapte de oi, cu grăsimea mieilor, a berbecilor de Vasan, a ţapilor şi cu grâu gras; a băut vin, sângele bobiţelor de strugure. A mâncat Iacov, s-a îngrăşat Israel şi s-a făcut îndărătnic; îngrăşatu-s-a, îngroşatu-s-a şi s-a umplut de grăsime; a părăsit pe Dumnezeu, Cel ce l-a făcut şi a dispreţuit cetatea mântuirii sale.”

 Când te îngraşi Îl uiţi pe Dumnezeu – aceasta-i concluzia textului biblic. A mâncat poporul ales, a băut bine şi a uitat de Dumnezeu, iar ca să nu uite de Dumnezeu omul trebuie să nu mănânce bine, să nu doarmă bine, să nu se îmbrace bine, să nu iubească viaţa comodă, pentru că Hristos n-a făcut aşa. Dumnezeu Însuși ne dă de mâncare şi ne binecuvântează masa, dar, în același timp, așteaptă să vadă disponibilitatea noastră de a ne înfrâna şi a ne lipsi de bunătățile pământești de dragul Lui. Omul nu este doar trup (care este trecător), ci şi suflet (care este veşnic)[7], de aceea nu trebuie să ne gândim doar la ceea ce ar ajuta trupul să fie sănătos, ci şi la hrana sufletului, căci dacă sufletul e bolnav, grija față de trup nu foloseşte la nimic.

Când Israel a ieşit din robie, se plângea că în Egipt aveau carne, iar în pustie nu aveau; au uitat săracii că acolo se închinau la idoli şi L-au părăsit pe Dumnezeu cel adevărat. Şi le-a dat Dumnezeu prepeliţe în pustie, ca să le arate că le poate da orice, dar ei mâncând şi bând iar uitau de El; deci hrana grasă şi plăcută nu le era de folos. Hristos ne-a dat un alt exemplu: a flămânzit, a însetat, a fost smerit şi le spunea ucenicilor: „privegheați şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită!” (Matei 26:41). De aceea este important ca omul să trăiască permanent într-o stare de veghe şi asceză, cu măsură în mâncare şi băutură, somn, renunțând la tot ce desfată trupul…

Un alt aspect important al trezviei este hrănirea minţii cu lectură duhovnicească. Uneori mintea e întunecată şi parcă nu se poate ruga, dar începe să scânteieze puțin după ce citim ceva folositor sufletului. Prin aceasta omul îşi vede starea de păcătoşenie, vede cât de departe este de Dumnezeu şi se mobilizează. De aceea este foarte important ca să ia lectura duhovnicească drept o hrană zilnică absolut necesară. Şi dacă nu citeşte o zi, ar trebui să se simtă flămând (ca trupul care nu mănâncă o zi), iar dacă nu simte aceasta, înseamnă că sufletul este bolnav; nu simte nimic, ori că se împărtăşeşte ori nu, e la fel.

Şi mai importantă în lucrarea trezviei este tăcerea şi liniştirea. Aici nu ne referim doar la liniştea din afară, care de multe ori nu depinde de noi, ci mai ales la liniştea interioară. Doar în linişte omul începe să se vadă pe sine şi să fie atent, simte şi ura şi iubirea, îşi dă seama dacă are pace sau nu. Atât cât depinde de el, omul trebuie să evite gălăgia, să limiteze vorbirea fără rost şi să caute tăcerea. E o condiţie fundamentală! Nu întâmplător Părinţii s-au dus în pustie, pentru că numai acolo poţi să-L auzi pe Dumnezeu, de aceea este important ca şi noi să ne creăm condiţii de linişte. Iar una şi cea mai simplă condiţie este ca să ne culcăm devreme şi să ne sculăm devreme, pentru a avea dimineaţa cel puţin o oră de lucrare duhovnicească. De aceea călugării se roagă noaptea, după ce au dormit puţin, sau dimineața devreme, pentru că acest timp e cel mai potrivit pentru linişte şi rugăciune (cf. Psalmii 1:2; 15:7; 16:3; 41:11; 62:7; 87:1; 91:2; 133:2).

Pentru omul modern lucrarea trezviei înseamnă, în mod obligatoriu, şi o înfrânare de la comunicare (socializare) şi informare. Este o înşelare să crezi că poţi lucra trezvia şi rugăciunea, dacă pierzi timpul pe internet, priveşti filme sau asculţi muzică lumească. Uneori este imposibil să nu te foloseşti de mijloacele moderne de comunicare, dar trezvitorul va reduce folosirea lor la minimum posibil şi nu-şi va permite să piardă timpul în a comunica cu lumea, lăsând la o parte comunicarea cu Dumnezeu…

Ispite în lucrarea trezviei

Una din marile ispite în viaţa duhovnicească este că oamenii se deschid unul faţă de altul, fiecare descriind ce a trăit, ce ispite are, ce a visat… Aceasta e o catastrofă; nu poţi înainta duhovniceşte! Este nevoie de un îndrumător duhovnicesc, un duhovnic de care trebuie să asculţi şi care să te cunoască, dar să se deschidă cineva în faţa oricui nu e bine. Poate, de exemplu, să povestească ce a citit, ce l-a impresionat dintr-o carte, dar să nu treacă pe planul personal. Cu alte cuvinte, trebuie cultivat omul lăuntric, „omul cel tainic al inimii” (I Petru 3:4), încât fiecare să-şi cunoască taina propriei persoane şi să înţeleagă că şi celălalt este o taină, fiind după chipul lui Dumnezeu, care este „taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută”.

Un om duhovnicesc niciodată nu se teme că i se va omorî trupul, dimpotrivă îi este frică să nu i se omoare sufletul (Matei 10:28), să nu i se fure mintea, aceasta fiind preocuparea lui de bază. Un om duhovnicesc niciodată nu se va mânia sau întrista daca cineva îi va fura un lucru, pentru că nu se simte legat de acesta. El mai tare se va întrista când diavolul îi va fura mintea sau când cineva îl va ispiti cu ceva, iar el va cădea.

După acest principiul trebuie să ne evaluăm prietenii şi duşmanii. Nu hoţii de buzunare sunt duşmanii noştri, căci pe aceştia uneori îi trimite Însuşi Dumnezeu, când vede că nu ştim să ne împărţim cu alţii sau suntem robiţi de averi. Dar trebuie să fim atenţi la cei care ne fură mintea şi să ţinem distanţă faţă de omul care ne duce în ispită. Hristos ne spune: „Dacă ochiul tău te sminteşte, scoate-l şi aruncă-l de la tine, că mai bine este pentru tine să intri în viaţă cu un singur ochi, decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în gheena focului…” (Matei 18:19), iar Ioan Gură de Aur tâlcuieşte acest text în felul următor: ochiul sunt prietenii, rudele şi oamenii care ne smintesc, şi este mai bine să renunţăm la ei, dacă nu se îndreaptă, decât să pierim împreună. S-ar putea ca prietenul, fiind îndepărtat puțin, să se gândească la modul lui de viaţă şi să se îndrepte. Noi însă trebuie să ne îngrădim de aproapele, fără să-l judecăm, ci doar să ne rugăm pentru el.

Concluzii

Din tot ce s-a spus mai sus, pare totul anevoios şi chiar imposibil, dar Dumnezeu abia aşteaptă să ne ajute, să-L strigăm, să ne aruncăm în braţele Lui, să începem lucrarea trezviei. Chiar dacă traseul acesta pare dificil, trebuie măcar să încercăm, ca să vedem cum Dumnezeu ne întinde mâna, trecându-ne dintr-o etapă în alta pe neobservate. E suficient să-L iubeşti, să I te dedici, să rupi legătura cu păcatul, iar restul face El. Trebuie să spunem ca fiul risipitor: „Sculându-mă, măvoi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta…” (Luca 15:18), şi tatăl văzându-ne de departe, va alerga în întâmpinarea noastră, primindu-ne cu bucurie (Luca 15:20-24). Dumnezeu vrea să ne primească pe fiecare, indiferent cât de departe am fugit de El, dar trebuie mai întâi să ne venim în fire şi înțelegem că, la moment, mâncăm roșcovele porcilor. „Sculamă-voi şi mă voi întoarce” este momentul de trezire şi venire în sine, momentul în care m-am săturat de mâncarea dracilor şi vreau să mă hrănesc doar cu Dumnezeu…

Ideal ar fi să nu ajungem în astfel de situaţii de abandon, dar dacă am ajuns, să ne trezim şi să nu mai cădem. Să nu săvârșim a zecea şi a suta oară același păcat! Să ne oprim ca să nu-L pierdem pe Hristos. Aceasta este cel mai important, pentru aceasta se merită să vărsăm şi sânge, se merită să rămânem flămânzi, să nu dormim. Căci ce este odihna? Este Însuşi Hristos! El ne spune: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11:28). Cine este hrana noastră? Tot El, căci scris este: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul” (Psalmul 33:8) şi „Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată” (Ioan 6:35).

Noi parcă nu avem curaj, nădejde şi credinţă că Dumnezeu Își ține promisiunile. Deci cu nădejde și cu curaj să lucrăm trezvia minţii, „să punem strajă gurii… şi uşă de îngrădire buzelor…” (Psalmul 140:3) şi minţii. Atunci Dumnezeu îşi va face loc în noi, pentru că El iubeşte să stea în vase curate, în oameni a căror inimă bate doar pentru El. Trebuie să ne concentrăm, adică să adunăm în centru (în inimă) ființa şi mintea noastră risipită. Şi dacă nu putem să facem aceasta în permanenţă, măcar în orele de rugăciune să uităm de toată grija cea lumească, şi să „Venim să ne bucurăm de Domnul şi să strigăm lui Dumnezeu, Mântuitorului nostru. Să întâmpinăm faţa Lui întru laudă şi în psalmi să-I strigăm Lui…” (Psalmul 94:1-2). Numai aşa Dumnezeu ne va afla în ceata celor care-I strigă dis-de-dimineață (Psalmul 5:1-4) „şi toate câte vom cere, rugându-ne cu credinţă, vom primi” (Matei 21:22).

ieromonah Petru Pruteanu[8]