Destinată să trăiască – minunea supraviețuirii unui copil după avort

Data presupusă a naşterii era 25 decembrie. Dar ce poate face împotriva avortului o mică creatură neajutorată în pântecele mamei? Ce poate face mama acestei mici fiinţe când, forţată de împrejurări, ajunge pe mâini răuvoitoare? Ce pot face viitorii bunici, când fiica lor se îndepărtează tot mai mult de ei? Următoarea relatare a fost prezentată în Simpozionul Internaţional al Supravieţuitorilor Avortului (Ottawa, Canada, 1992).

În calitate de colaboratoare la un centru de consiliere a femeilor însărcinate am făcut numeroase teste de sarcină femeilor tinere. Dar în noaptea aceea de aprilie îmi tremurau mâinile. Îi făceam un test de sarcină fiicei mele de 17 ani. Testul a ieşit pozitiv. Ne-am uitat una la cealaltă şi nu ne-a venit să credem. A început să plângă. În ziua următoare am făcut nişte analize de sânge care ne-au confirmat rezultatul. Timp de mai multe zile am discutat despre sarcina ei. Am folosit toată experienţa mea de „avocat al vieţii”, încercând s-o conving să nu facă avort. Eu şi soţul meu i-am zis că suntem alături de ea şi vrem s-o ajutăm în orice decizie ar lua, cu excepţia avortului. Vrem s-o ajutăm la creşterea copilului şi s-o întreţinem 100%. A spus că oricum nu ar face faţă unui avort şi că încredinţarea copilului spre adopţie ar fi cea mai bună alternativă pentru ea. Aşa că ne-am liniştit.

A început să meargă din nou Ia şcoală. Dar lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată. Felul ei de a fi s-a schimbat radical. Până acum ca foarte deschisă şi extravertită, dar a devenit tăcută şi distantă. Până acum discutam orice problemă, iar când plângea, ne lăsa să o cuprindem în braţe. Acum, însă, nu ne permitea nici să o atingem măcar. Bănuiam că cineva dorea să-i schimbe părerea cu privire la copil şi în curând am aflat şi cine. La sfatul unei prietene, fiica mea a telefonat organizaţiei „Planned Parenthood” (organizaţie americană ce încurajează avortul -n. ed.). Fiica mea era acum consiliată de o „avocată a morţii”. Părinţii unui adolescent nu-şi pot închipui ce tehnici persuasive foloseşte această organizaţie în abordarea tinerelor. I-au spus că este suficient de matură pentru a decide singură şi că un bebeluş i-ar ruina întreaga viaţă. Pe deasupra i-au mai promis că vor fi alături de ea şi că vor face totul foarte discret: „Părinţii tăi nici nu trebuie să afle despre avort. Oricum, nu ai nevoie de consimţământul lor.” Acesta este modul în care ei câştigă încrederea adolescenţilor, convingându-i să facă lucruri pe care părinţii lor nu le-ar aproba niciodată. Astfel adolescentul este încurajat să acţioneze împotriva voinţei familiei sale şi să nu ceară consimţământul ei.

Fiica noastră ne-a anunţat că s-a decis: Avortul este singura alegere pe care o poate face. Am întrebat-o dacă este conştientă de faptul că-şi ucide propriul copil şi nepotul nostru. A răspuns: „Da!” Răspunsurile ei erau mecanice şi lipsite de sentimente. Singura cale de a face faţă situaţiei era să fie tare cu sine, să rămână indiferentă faţă de conştiinţa ei şi faţă de ce reprezintă cu adevărat avortul.

Întreruperea sarcinii a fost programată pe 11 mai. Noi am început să ne rugăm încă de când am făcut testul de sarcină, dar acum rugăciunile noastre şi ale prietenilor noştri s-au înteţit. Ne rugam pentru viaţa nepoţelului nostru şi aproape că ne-am pierdut orice speranţă. Un susţinător al avortului avea să-l omoare pe copilaşul fiicei noastre şi noi nu puteam face nimic. Tatăl copilului i-a spus fiicei noastre că suportă cheltuielile avortului şi că o va duce cu maşina la clinică.

În data de 11 mai a părăsit tăcută casa. Ochii ei trădau un suflet gol, rătăcit. În casa noastră domnea o atmosferă de priveghi. Nici eu, nici soţul meu nu puteam scoate o vorbă. Ne rugam pentru fiica noastră şi pentru sufletul bebeluşului pe care nu-l vom mai vedea niciodată. De acum totul era în mâna Domnului. Ştiam că din această zi, viaţa familiei noastre nu va mai fi la fel. Când s-a întors acasă, după-masă, fiica noastră arăta groaznic. A început să plângă şi arăta de parcă ar fi trăit un coşmar. Într-o pungă de hârtie i-au pus nişte medicamente: anticoncepţionale, anticoagulante, antibiotice şi antinevralgice. N-am putut s-o întreb nimic în acea zi, în timp ce o îngrijeam. Ştiam ce i-au făcut şi ce s-a întâmplat cu bebeluşul.

Am încercat cu toţii să trecem peste acest moment. Pierderea suferită era enormă şi fără speranţă de a o recupera. Cuvintele „Facă-se voia Ta!” ne răsunau mereu în gând. Nici nu mi-aş fi putut imagina ce plan are Cel Atotputernic cu viaţa noastră. După 4 săptămâni fiica noastră trebuia să se prezinte la control la sediul organizaţiei „Planned Parenthood”. Rugăciunile noastre păreau că au fost totuşi ascultate. A venit acasă într-o criză de isterie. Asistenta care i-a făcut controlul a spus că uterul este încă mărit. I-au repetat testul de sarcină şi i-au zis că este însărcinată. Avortul nu reuşise!

Toţi aceşti „prieteni de „Planned Parenthood” au luat acum poziţie împotriva ei, spunându-i că asemenea lucruri nu li s-au mai întâmplat niciodată. Le era teamă că se va afla de această nereuşită şi au programat-o pentru altă intervenţie. Dar fiica noastră a fugit, şi a venit acasă. În timp ce povestea, m-a cuprins teama, dar şi uşurarea. Am încercat să iau legătura cu acea organizaţie, dar ei nu vroiau să vorbească cu mine. M-am rugat Creatorului să mă călăuzească şi să mă ajute să fac următorul pas. Întâi de toate trebuia să verificăm dacă bebeluşul trăieşte. Am făcut o programare pentru a doua zi la ginecologul din oraşul nostru. În noaptea aceea am simţit puterea lui Dumnezeu în casa noastră şi am ştiut că în zilele următoare mă va folosi ca instrument al Său. După ce s-a terminat consultaţia, asistenta m-a rugat să intru. Fiica mea îşi cuprinsese genunchii cu mâinile şi se legăna înainte şi înapoi. Plângea şi nu puteam înţelege ce spune. Am îngenuncheat lângă ea şi mi-am apropiat urechea de buzele ei: „Am auzit cum bate inima bebeluşului! Trăieşte!”

Din nou am simţit atingerea mâinii Domnului. Doctorul a întrebat-o dacă doreşte să păstreze copilul, iar ea a şoptit: „Da.” Urma să facă o ecografie, pentru a se constata starea sănătăţii copilului, eventuale leziuni sau malformaţii. Ceva îmi spunea că totul este bine, că nu mai este necesar să mă rog pentru copil. În ziua următoare l-am văzut şi eu la ecograf pentru prima dată. Am văzut cum îşi mişca mâinile, picioarele, capul. Amândouă am privit cu uimire mica minune. Doctorul ştia că a supravieţuit intervenţiei făcută de „Planned Parenthood”, dar s-a abţinut de la comentarii.

Asistenta care primea pacienţii avea lacrimi în ochi când i-a spus fiicei mele: „Este o minune!” „Ştiu”, a zis ea. După-masă, o voce gravă ne-a anunţat telefonic să ne prezentăm la doctor pentru a afla rezultatele ecografiei. M-am speriat, dar fiica mea, care era foarte liniştită, mi-a zis: „Mamă, copilaşul meu nu are nimic!” O lumină îi strălucea în privire. Doctorul ne aştepta şezând la un birou mare. A privit rece la fiica mea şi a spus că rezultatele ecografiei atestă prezenţa unor malformaţii. Copilul are 10 săptămâni şi jumătate, iar urechile arată neobişnuit. A continuat folosind termeni medicali neînţeleşi. În mintea mea s-a declanşat o alarmă. Nu-l cunoşteam personal pe doctor şi nu ştiam ce fel de om este. I-a propus fiicei mele să se mai gândească încă o dată cu privire la soarta sarcinii, dat fiind faptul că vârsta ei nu era foarte înaintată. Şi acest om dorea moartea copilului! Dar fiica mea I-a privit în ochi şi i-a răspuns: „Nu.”

Am luat legătura cu un ginecolog din Houston pe care-l cunoşteam şi care nu făcea avorturi. La prima consultaţie, după ce a aflat tot ce s-a întâmplat, s-a uitat plin de uimire la fiica mea şi i-a zis: „Acest copil este destinat să trăiască!”

Data naşterii s-a stabilit din nou pe 25 decembrie. Simţeam că puterea lui Dumnezeu era cu noi. Din două în două săptămâni i se făceau examinări ecografice şi de fiecare dată rezultatele arătau absenţa malformaţiilor fizice. Între timp vestea despre fiica mea s-a răspândit în biserica din care făceam parte şi în oraşul nostru. Tot mai multe persoane au început să se roage foarte serios pentru ea şi pentru copilul ei. Nepoţica noastră s-a născut pe 24 noiembrie, cu o lună mai devreme. Fiica noastră a avut dureri timp de doar 20 de minute. Fetiţa a cântărit 2,4 kg la naştere şi era sănătoasă din toate punctele de vedere.

Când am privit pentru prima dată chipul acestui mic sufleţel mi-a răsunat în minte un cântec care se cântă în biserica noastră de Sfintele Paşti, intitulat „Noi, care odată eram morţi”, în care se spune: „Chiar dacă vom muri, vom învia şi vom trăi pururea.” Ea a fost pentru noi ca şi moartă, dar acum trăia în braţele fiicei noastre. Lacrimile noastre exprimau bucuria învierii. Fiica noastră a primit dragostea şi iertarea lui Hristos. Viaţa noastră a tuturor nu va mai fi aceeaşi.

Extras din cartea “Tineri, sexualitatea incotro?”,

Asociatia PRO-VITA pentru copii nascuti si nenascuti – Filiala Gorj Editia a II-a, iulie 2003

orthodoxphotos.com