Disciplina “Telefonului pus jos”

Sunt prezent la lecția de înot a fiului meu. El, împreună cu copiii din grupul său, au câte 4-5 anișori. Sunt din grupul începătorilor, nici unul din ei nu îi va face concurență lui Michael Phelps până ce, cu toate acestea, se bălăcesc cu multă râvnă. La fiecare câteva clipe, fiul meu mă țintește pentru a se asigura încă o dată că îl privesc, la fel cum fac și ceilalți copii, încercând să găsească zâmbetul părinților lor. Noi, părinții, suntem toți așezați de-a lungul băncilor, la o margine a piscinei. Dar astăzi sunt singurul privind în direcția apei. La un moment dat, îmi dau seama că fiecare din ceilalți părinți este afundat în smartphone-ul său, mai captivați fiind de e-mailurile, jurnalele și Facebook-ul lor , decât să vadă primele tentative ale copilului lor către o realizare importantă.

  În acel moment, nu judec pe nimeni, sunt convins – câteva secunde mai devreme, la fel aș fi răspuns unui mesaj nu-prea-urgent, aș fi făcut o scanare rapidă a rețelelor mele sociale. Toți din cei prezenți am devenit sclavii acelui mic dispozitiv zbârnâitor din buzunarele noastre, întotdeauna ”în stare de veghe”, chiar și în momentele de importanță personală și familială.  Acum sunt fericit, realizând unde sunt și ce fac – am deconectat celularul (pentru o jumătate de oră, nu mai mult). Observ privirea unei fetițe ce încearcă fără speranță să prindă atenția mamei sale (care se află alături de mine), în timp ce îi reușește să înoate cu ajutorul unui colac. În acest răstimp, mama ei nu o vede, în schimb, face o avansare importantă în jocul ei de Clash of Clans.

Dependența de telefonul mobil (în forma ei cea mai gravă fiind acum o condiție psihologică), s-a strecurat printre noi asemenea unei noi culturi, ajungând a fi omniprezentă. Nimic nou până acum, dar ideea că e nevoie de luptat cu fenomenul – rămâne la ordinea zilei.  Atât de mulți din noi se luptă cu acea mică ”mâncărime” din geanta sau buzunarul nostru, senzația că nu ne putem continua viețile dacă nu vedem de a comentat cineva fotografia noastră a unui lattè, sau de ne-a trimis un e-mail, sau de a spus ceva nepotrivit pe Internet. Astfel încât, ne întrerupem conversațiile noastre, permitem de a fi distrași de la cele care contează, în mod constant ridicând acel mic dispozitiv – de obicei ”doar să verific”. O facem mecanic, fără a ne gândi mult, fără a fi conștienți de gradul de distragere și impolitețe implicat.

Telefoanele noastre au puterea de a ne devia și de la relația noastră cu Dumnezeu. Acele ”moment de tihnă” sunt ușor invadate dacă suntem îndeajuns de nedisciplinați, având telefonul cu noi. Smartphone-urile își pun amprenta și pe ”timpul mort”:  momentele de așteptare în stația de autobuz, sau de trecere prin parc, atunci când eram momentan eliberați cândva de orice ocupație sau contact.  Atât de des, acele erau clipele când la întrebarea ”La ce te gândești?” răspundeam lui Dumnezeu, când puteam observa neobișnuitul în  obișnuit, când puteam fi noi cu noi înșine. Dar, atât timp cât mai avem baterie, nu mai e loc pentru nimic din toate acestea.

Celularele nu sunt în sine rele, dar disciplina noastră rea față de ele merită de a fi abordată. De aceea, cred că trebuie să vedem utilizarea lor ca pe o problemă de spiritualitate, o parte din viața noastră în care să Îl rugăm  pe Dumnezeu să ne ajute. Astfel, vă invit să practicăm disciplina ”telefonului pus jos”, o atitudine în care să dăm prioritate relațiilor și experiențelor lumii reale în detrimentul ”mâncărimii ” constante de a verifica un telefon mobil.

 Aceasta ar însemna să ne rugăm Domnului să ne dea puterea de a ignora și de a controla impulsul. Ar însemna să reflectăm cum și cât de mult ne folosim celularele și să fim gata de a ne schimba comportamentul acolo unde se cere. Ar însemna, cel mai mult, să conștientizăm ce impact are interacțiunea cu aceste dispozitive asupra capacității noastre de a relaționa cu ceilalți.

Soți și soții stau alături pe aceeași bancă (banca pe care stau și eu!), cuprinși de-a-ntregul de telefoanele lor, decât de ei, unul de celălalt. Colegi iritați în timpul unei ședințe de lucru, fiind distrași în mijlocul frazei de un nou bârnâit de telefon. Copii ce înoată caută fața părinților lor de pe marginea piscinei, dar nu obțin nici măcar o privire de apreciere ca răspuns. Lucrurile pot fi schimbate; fenomenul e îndeajuns de nou pentru a fi reversibil. Doar trebuie de investit puțină auto-disciplină.

traducere și adaptare Ion Rotaru

sursa http://www.christiantoday.com