Doamne, dăruieşte-mi….

Şi numai după moarte, omul conştientizează că soacra insuportabilă şi şeful prost, sau prietenul care l-a bârfit pe la spate, sunt un lucru de nimic în comparaţie cu principalul duşman. Principalul nostru duşman este păcatul.  Anume el nu ne va permite să intrăm în rai, atunci când gândurile despre soacră, şef sau prieten se vor spulbera ca o un fum. „Bucuros ar fi sufletul să meargă în rai, dar păcatele nu-l lasă”, – ne vorbeşte înţelepciunea poporului.

Această dualitate o relatăm şi când ne căim de păcate „cu voie şi fără de voie, ştiute şi neştiute.”

Care din păcate sunt mai periculoase, cele dintâi sau cele din categoria a doua ?

Mai periculos e acel păcat, care e în stare să dea naştere altora şi prin aceasta să se înmulţească şi să ne înrobească complet. Cel viclean nu este un creator. În schimb ştie foarte bine să ne amăgească. Dacă în privinţa Creatorului şi a creaţiei sale este spus că „s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd.”, atunci în privinţa păcatelor se poate spune la fel. Din păcatele neştiute, din gândurile demonice primite, din falsele intenţii se nasc şi toate celelalte păcate deja văzute şi simţite.

E total greşit să considerăm că ne cunoaştem toate păcatele, ceva desigur că cunoaştem, de atât şi reptem că „păcatul meu înaintea mea este pururea”. Dar foarte multe ne rămân şi necunoscute –  „Greşelile cine le va pricepe? De cele ascunse ale mele curăţeşte-mă”.

Cunoaşterea fie chiar şi teoretică, că orice om poate cădea în orice păcat, ne poate cu adevărat smeri sufletul. Iată cineva cu mândrie judecă „Cum numai îi poartă pământul pe aceşti răufăcători şi păcătoşi! Eu, zice omul, desigur pot face păcatul cutare şi cutare, dar pe acesta (aici se adaugă ceva foarte urât din punctul de vâdere al celui ce întreţine monologul)?! Nicicând şi niciodată!

Probabil că aţi fost şi dvs martori la asemenea cuvântări. Poate şi singur aţi mărturisit în acest fel. Dar oare nu cunoaşteţi că aceste cuvinte le aud nu doar oamenii, dar şi Dumnezeu. Şi El, Dumnezu, ne cunoaşte păcătoşenia fiecăruia, şi doar El unicul poate să judece şi ispitească fii oamenilor. Şi mulţi, fiind ispitiţi, foarte curând după ce au exclamat „Eu – niciodată!” au înfăptuit tocmai ceea ce le părea atât de revoltător.

Ne-am apropiat de o rugăciune nepreţuită pe care ne învaţă să o rostim sfântul Efrem Sirul „Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”

În această cerere e o apărare de la noi păcate.

Acela, care nu-şi vede păcatele proprii şi nu le vede diversitatea ca să-şi dea seama de toate ce se întâmplă, va cădea din nou şi din nou până ce într-un suspin va rosti „Vrednic de credinţă şi de toată primirea e cuvântul că Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu.” (1 Tim. 1: 15).

Iar cel ce-şi cunoaşte păcătoşenia, se smereşte fără a mai adăugă în sufletul său şi alte păcate, cunoscându-şi neputinţa proprie. În plus cunoaşterea propriei firi şi neputinţe, înlătură orice dorinţă de a ne îngriji de păcatele străine. Această cunoaştere închide auzul pentru bârfe, leagă limba pentru judecare, înlătură invidia.

Lumea atrăgătoare îşi spală fardul şi-şi scoate bijuteria falsă, transformându-se dintr-o fată extraordinar de frumoasă, într-o desfrânată dacă numai câteva lacrimi de pocăinţă ne curăţă privirea. Lumea nu mai pare atât de atractivă, în schimb virtuţile aproapelui se măresc. În ideal, pentru omul aflat pe calea pocăinţei, oamenii apar drept adevărate icoane vii.

– Cine este cel ce urăşte omenirea ? – cel mândru şi mulţumit de sine.

– Cine e cel care iubeşte omenirea ?– rugătorul smerit.

Oamenii sunt minunaţi în harul Domnului. Drept sfinţi îi vede pe oameni omul ce se căieşte, iar păcătos se vede doar pe sine. Şi aceasta e o stare care precede raiul.

***

Iată doi dulăi, care se îneacă în propria răutate şi latră unul la altul. Care le este conversaţia? «Eu sunt bun. Tu – un ticălos!» – latră unul. «Eu sunt bun – tu, ticălos!» – fără nici o originaliate îi răspunde celălalt. Probabil că toţi aţi fost martori la asemenea dialoguri.

Dar iată Zosima aplecâdu-se până-n pământ, o roagă în pustie pe Maria „binecuvântează-mă, maică.” Iar ea într-o plecăciune şi mai adâncă, îi răspunde „binecuvântează, părinte!”. Şi încă mult timp  nimeni dintre ei nu se poate hotărî să pronunţe primul cuvintele de binecuvântare. Şi doar se aude din ambele părţi „binecuvântează-mă, – „Nu, părinte, tu binecuvântează-mă.”

***

Fară maica noastră Biserică cu bogăţiile sale oferite tuturor, dar nu şi de toţi întrebate, noi de mult am sta în patru labe într-o continuie lătrare unul asupra altuia. Dar slavă Domnului, există Biserica, şi ne aminteşte şi de cuvioasa Maria Egipteanca şi de minunata rugăciune a sfântului Efrem.

Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin

traducere şi adaptare Natalia Lozan

sursa www.pravoslavie.ru