„…Dreapta lor s-a umplut de daruri (de plată)…” Despre păcatul mitei în viziunea ortodoxă

„Blestemat să fie cel ce va lua mită… Şi tot poporul să zică: Amin!” (Deuteronom, 27, 25)

În Sfânta Scriptură, în Epistola Apostolului Pavel către Filipeni, citim: „Ştiu să fiu şi smerit, ştiu să am şi de prisos; în orice şi în toate m-am învăţat să fiu şi sătul şi flămând, şi în belşug şi în lipsă. Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte”(Filipeni, 4, 12-13). Iată cum e omul smerit şi iubitor de Dumnezeu! Nu se întristează nici în sărăcie, nici în bogăţie, pentru că avându-l pe Dumnezeu în inimă, are pace lăuntrică şi plinătatea bucuriei (prezenţa lui Dumnezeu în inimă aduce bucurie deplină), care este constantă în orice situaţie a vieţii. Nu în zadar, Sfinţii nu s-au temut de nimic în această lume, care nu era vrednică de ei, deşi ei erau pentru lume. S-au temut doar de a fi părăsiţi Dumnezeu – aceasta ei o simţeau din momentul în care nu mai aveau ispite şi încercări.

Dumnezeu doreşte să fim cinstiţi în relaţiile cu semenii noştri. „Cântarul şi cumpăna dreaptă sunt de la Domnul…” (Pilde, 16, 11). Onestitate şi cinste se aşteaptă întotdeauna de la cei ce doresc sa fie plăcuţi lui Dumnezeu: „Omul cel drept în calea sa şi cel ce grăieşte cuvinte de cinste, care dă la o parte câştigul cel nedrept, cel ce mâinile înapoi le trage şi mită nu primeşte, care-şi astupă urechile când aude fărădelegi şi îşi pune văl pe ochi ca să nu mai vadă răul, acela va locui pe înălţimi, şi stâncile cele tari vor fi cetatea lui; pâine i se va da şi apa nu-i va lipsi” (Isaia, 33, 15-16). Este important să munceşti pentru a-ţi câştiga existenţa: „Pentru că auzim că unii de la voi umblă fără rânduială, nelucrând nimic, ci iscodind. Dar unora ca aceştia le poruncim şi-i rugăm, în Domnul Iisus Hristos, ca să muncească în linişte şi să-şi mănânce pâinea lor” (II Tesaloniceni, 3, 11-12).

Dar mulţi s-au abătut de la aceste îndemnuri pline de dreaptă judecată şi au păcătuit. Păcatul este călcarea legii (poruncilor) lui Dumnezeu. Iar Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că acela care-L iubeşte păzeşte poruncile Lui (Ioan, 15, 10). Aşa se întâmplă întotdeauna, că oriunde se încalcă legea lui Dumnezeu, oamenii devin robi ai păcatului, ai dezorientării. Încetul cu încetul păcatul devine mod de viaţă şi cei care îl practică nici măcar nu-i mai simt dauna. Astfel astăzi în societatea noastrămita a devenit ceva obişnuit. Toate sistemele: de învăţământ, economice, juridice, politice, sociale s-au mulat după tendinţa pieţii, astfel că tratativele nu mai încep de la celebrul cartuş de ţigări sau pachet de cafea, ci de la un plic cu euro sau dolari. Elevii, studenţii de ieri şi de astăzi deseori intră în sistemul de învăţământ (şi apoi şi-l absolvesc) graţie pachetului sau plicului consistent pe care îl depun părinţii la secretară, director sau inspector sau îl înmânează „oamenilor de încredere şi cu trecere”… Numărul bancnotelor creşte proporţional cu vârsta copilului… Cred că nu spun nimic nou, deja toţi au învăţat cum funcţionează sistemul. Totul se cumpără… Tragic devine şi faptul că anume copiii se educă în acest sistem al plăţilor, al mitei – fiecare părinte care plasează un plic îşi învaţă copilul să facă la fel. Totul pare normal pentru că ne-am deprins cu aşa ceva. Cuvinte ca „mită” şi „corupţie”  fac parte din limbajul nostru de zi cu zi şi nu mai sună atât de dur (!)…, deşi  majoritatea dintre noi afirmă, că trebuie să schimbăm starea de lucruri, însă puţini amintesc că schimbarea trebuie începută prin schimbarea noastră, a mea personală… Sau aşteptăm să înceapă s-o facă altcineva, numai nu eu însumi… E ca un lanţ fără sfârşit. E nevoie de mulţi oameni cu frică de Dumnezeu şi mult timp pentru a-l rupe.

Ca atare păcatul mitei constrânge în mod direct libertatea omului, inhibând în el pornirile cele bune, în cazul nostru, simţul de adevăr şi tendinţa de a munci sârguincios şi a-şi câştiga pâinea în mod cinstit. Este un păcat de care suntem responsabili toţi, chiar şi cei care nu îl practică sub nici o formă. De ce? Pentru că în faţa lui Dumnezeu o să dăm răspuns toţi: şi cei care l-au practicat şi cei care nu l-au practicat, dar au tăcut din motive diverse: din frică, din indiferenţă, sau din mândrie, care deseori se exprimă prin lozinca: „tac pentru ca „să nu mă stric cu omul”, aşa cum se întâmplă la noi adesea. Adică se întâmplă cam în felul următor: în relaţiile dintre noi oamenii, pe Dumnezeu nu-l punem în capul locului sau al lucrurilor, pentru că Dumnezeu este începutul a toate şi trebuie să stea în capul tuturor lucrurilor, ci-L dăm în spate, iar unii cu alţii ne purtăm cu mănuşi, pentru ca nu cumva să ne stricăm imaginea în faţa celor din jurul nostru. De aceea ne şi lasă Dumnezeu în poftele inimii noastre – stare de duh foarte gravă, fiindcă conştient şi din rea voinţă L-am impus pe Dumnezeu să-şi depărteze mila Sa de la noi, milă care se manifestă prin faptul că Dumnezeu pedepseşte pe cel ce începe să păşească pe calea păcatului, făcându-l să-şi dea seama că nu a păşit bine. Însă pe păcătoşii care timp îndelungat se opun poruncilor dumnezeieşti şi nu iau aminte la cercetările Domnului (pedepsele Lui), Dumnezeu îi lasă în poftele inimii lor, prin faptul că nu-i mai cercetează şi nici nu-i mai mustră, lăsându-i pe unii ca aceştia în poftele inimii lor, până la Înfricoşătoarea Judecată din Ziua cea de Apoi (A Doua Venire), având ca răsplată ultima pedeapsă – moartea cea veşnică.

Mita este un păcat, care ca şi altele loveşte în demnitatea omului, căci demnitatea omului constă în faptul că acesta este o persoană şi nu un idivid după cum îl consideră psihologia laică. Răul care distruge fiinţa este deci înainte de toate un duşman al omului. Omul este o fiinţă socială, pe când păcatul – este egoism. De aici şi ruptura pe care păcatul a provocat-o în om, va avea deci şi consecinţe sociale. Pe de o parte, răul îl separă pe om de comunitatea celorlalţi, pe de altă parte, societatea însăşi este tulburată de actul păcătos al omului. În cele din urmă, această societate devenită ea însăşi păcătoasă îşi nedreptăţeşte proprii membri. Iată de ce am spus mai sus, că Dumnezeu ne va judeca pe toţi de toate păcatele societăţii, pentru că sunt păcate ale noastre, ale tuturor, pentru că am preferat mai mult tăcerea păcătoasă, pe care Dumnezeu n-o va îndreptăţi, sau complacerea în acest păcat social, decât ridicarea noastră din acest mormânt al nesimţirii.

Să ţinem minte, că dacă suntem creştini drept-slăvitori, nu numai drept-credincioşi, atunci nu putem trece indiferenţi pe lângă realitatea din jur. Biserica Ortodoxă a dat omenirii chipuri de păstrători atât ai dreptei credinţe, cât şi ai dreptăţii şi curăţiei şi memoria, atât câtă mai este, nu trebuie să ne părăsească sau să ne înşele, devenind şi noi, creştinii, din categoria celor „în mâinile cărora sunt fărădelegile” şi „dreapta (cărora)… s-a umplut de daruri (de plată sau de mită)…”.

Adevăratul fiu al Bisericii întotdeauna va găsi susţinere în rugăciune şi va mărturisi cu cuvântul şi cu fapta adevărul, care a fost şi este, iar nu cel care „convine vremii”. Iar pentru cei ce se vor hotărî a-şi schimba obiceiurile şi pornirile păcătoase, cât şi pentru tot sufletul cuprins de îndoială, să ne rugăm Atotputernicului Dumnezeu să lumineze mintea şi să întărească voinţa tuturor pentru ago­nisirea mântuirii, prin râvna pentru împli­nirea poruncilor Sale şi trăirea credinţei noastre dreptslăvitoare.

Mulţi consideră că Biserica Ortodoxă şi valorile creştine sunt rămase în urmă de societatea contemporană „modernizată”. La aceasta răspundem: Creştinismul adevărat nu e numai ideologie sau un sistem filosofic, ci viaţă conştientă, scopul căreia trece dincolo de lumea academică sau politică. Biserica trebuie să vorbească societăţii moderne dezorientate moral. Şi e neapărat nevoie de a te ruga pentru a înţelege viaţa, năzuinţele Ortodoxiei. În învăţătura Bisericii nu vom întâlni politica şi nici retorica impunerii, constrângerii sau a conservării, ci dragostea curată – rodul rugăciunii – rugăciunea, în care mintea tace, iar inima vorbeşte…

Ceea ce mărturiseşte şi învaţă Biserica Ortodoxă, în cazul nostru şi despre păcatul mitei, inclusiv – e lumină, e o făclie călăuzitoare în întunericul din viaţa, din mintea noastră…

Și în loc de concluzii: omul liber – respectă și va respecta libertatea altora, iar cel stăpânit și cel care stăpânește – caută și el să străpânească și să fie pe placul stăpânilor….

Protodiacon Ioan MUNTEANU

Sursa: www.csf.md