Drumul încrederii: adopție și apoi naștere

În România și Republica Moldova, zeci de mii de copii sunt instituționalizați și cea mai mare dorință a lor este să aibă o familie. În acest timp, zeci de mii de familii care nu pot avea copii își pun speranța în fertilizarea în vitro, ignorând rata de succes foarte mică (30%) și că, din 100 de copii concepuți prin FIV, ajung să se nască doar în jur de 4, restul murind sau fiind distruși în fazele intermediare.

Există însă și familii care se luptă cu fricile adopției, iar Dumnezeu le dăruiește uneori în mod neașteptat: după adopție, familia zămislește și copiii ei biologici. Poate este o pedagogie a altruismului, menită să ne scoată din egocentrismul lui „vreau doar copiii mei biologici”. Mai jos sunt descrise o parte dintre încercările unei familii din București pe acest drum al încrederii în Dumnezeu.

„Ne-am căsătorit în februarie 2001, cu binecuvântarea părintelui Adrian Făgețeanu, duhovnicul meu, și bineînțeles că dorința noastră cea mai mare a fost să avem un copilaș, ca plinire a familiei noastre. Soția mea a mers la Mănăstirea Radu Vodă unde, la acea vreme, erau părticele din moaștele Sfinților Teodor Tiron și Teodor Stratilat, și s-a rugat să dobândească un prunc, făgăduind că, dacă va naște un copilaș, acesta va purta numele sfinților. Părintele Adrian, ori de câte ori ne vedea, ne întreba de copii. Timpul trecea, însă, și începusem să ne gândim să înfiem un copil, întrucât soția mea nu rămăsese niciodată însărcinată. Pentru că nu aveam casa noastră, ci stăteam cu chirie, am renunțat, pentru moment, la acest gând, lăsându-ne în voia lui Dumnezeu.

În decembrie 2009 am aflat că mama a 10 copii, din satul meu natal, a murit de cancer. De atunci, de câte ori mergeam la părinți, la țară, treceam pe la copii să-i vedem. Așa i-am cunoscut pe ultimii șase dintre copiii acestei familii greu încercate. Pentru că tatăl acestor copii nu mai putea lucra, trebuind să stea cu ei, și pentru că situația lor financiară era foarte grea, s-a implicat Protecția Copilului.

La un moment dat, soției mele i-a venit gândul să-l luăm pe cel mai mic copilaș, care avea doi ani și 10 luni – pe Adrian – să avem grijă de el. Inițial am respins această dorință a ei pentru că doream să termin facultatea – eram student la Facultatea de Teologie. În sufletul meu s-a dus o luptă foarte grea! Știam dorința soției mele – trecuseră aproape 10 ani de la căsătoria noastră! Până la urmă am fost la țară și am vorbit cu unchiul copiilor despre dorința noastră. Nici acum nu știm exact cum a înțeles unchiul, căci el a vorbit cu tatăl copiilor ca să ne dea ultimii trei copii. A fost o luptă și mai mare… Bineînțeles că în toate acestea ne-am sfătuit cu duhovnicul nostru.

Toată această perioadă a fost foarte grea pentru noi și pentru faptul că tata socru, având un cancer avansat, a plecat la Domnul în iulie 2010, iar soției mele i s-a descoperit o mică tumoră pe meninge (un meningiom), fiind programată pentru operație în luna noiembrie a aceluiași an. Luna septembrie a debutat cu un timp ceva mai friguros decât este normal, iar soția mea se tot gândea la copii, cum le este lor, dacă le este frig, dacă au mâncare… Nu știam cum este mai bine: să luăm copiii sau să aibă loc mai întâi operația soției.

În sfârșit, cu binecuvântarea părintelui duhovnic, am plecat să luăm copiii. Atunci am avut o mare ispită… Perioada de ședere la țară se apropia de sfârșit, trebuia să ne întoarcem în București, iar noi nu ajunsesem încă la copii. Soția mea nu mai spunea absolut nimic despre motivul prezenței noastre acolo. La un moment dat i-am zis că vreau să mergem să-i vedem. Când am ajuns la ei în curte, unchiul copiilor a zis tatălui lor: „Veniră oamenii aceștia să-i ia pe cei trei copii!” Nu vom uita niciodată felul în care se țineau toți trei de mânuțe și chipurile lor speriate, dar și curioase în același timp. După ce și-au luat rămas bun de la tatăl, unchiul și frații lor, au urcat în mașină. În drum spre casă mă tot uitam la ei, cum dormeau obosiți pe bancheta din spate. Trei comori! Numai Dumnezeu știe ce era în inimioarele lor, cum, de asemenea, era foarte greu de spus ce simțeam și noi! Sentimente amestecate de bucurie și profunde gânduri de îngrijorare, dându-mi seama că sunt total nepregătit pentru a face față noii situații.

Soției mele i-a fost mult mai greu. Mi-a spus că, după ce am semnat declarațiile de luare a lor „spre îngrijire și educare”, a simțit cum năvălește peste ea tot iadul! A fost o luptă grozavă pentru ea, dar, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, al părintelui duhovnic și al unui minunat părinte din București care ne-a ajutat foarte mult din toate punctele de vedere, această luptă a slăbit foarte mult.

Deși nu am avut pe nimeni care să ne ajute cu copiii acasă, au fost foarte, foarte mulți oameni care ne-au trimis diverse obiecte de îmbrăcăminte, alimente sau bani cu care să pornim pe acest drum. Nu ne-am fi descurcat fără ajutorul lor! De asemenea, la serviciu, soției i-a fost îngăduit să stea acasă cu copiii, colegii ajutându-ne foarte mult. Dumnezeu să răsplătească tuturor celor care ne-au ajutat în orice fel, după milele Sale cele bogate, în această viață, dar, mai ales, să-i învrednicească Împărăției Sale!

De ziua Sfântului Mina, soției i-a fost extirpat meningiomul, operația fiind foarte reușită, neexistând sechele. Mulțumim lui Dumnezeu și Sfântului Mina, știind că aceasta o datorăm copilașilor noștri!

Dar minunea cea mai mare, la care nici măcar nu ne mai gândeam, am primit-o de ziua Sfântului Ștefan ce Mare, pe 2 iulie 2011, când soția mea a aflat că este însărcinată în 7 săptămâni! Nu a fost o sarcină ușoară, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, fetița noastră s-a născut pe 8 februarie, de ziua Sfântului Teodor Stratilat! Bineînțeles că e Teodora, darul lui Dumnezeu! Am rămas uimiți de marea milă a lui Dumnezeu, de faptul că la Dumnezeu nu există timp și de faptul că sfinții nu uită ceea ce le cerem!

Astăzi, când scriu aceste rânduri, copiii noștri „se pregătesc” de vacanță. Din toamnă vor fi: Dumitru în clasa a II-a, Nicoleta în a IV-a, Larisa în a VI-a, iar Teodora, care are 3 ani și patru luni, nu vrea să meargă la grădiniță, pentru că are frățiorii ei cu care se joacă și pe care abia îi lasă să-și facă temele!”

Sursa: Revista Mănăstirii Putna