Dumbrava minunată, locul unde copiii pierduţi de stat sunt salvaţi de oameni mari

Aproape 90 de copii părăsiţi şi 80 de bătrâni abandonaţi de familii primesc adăpost şi alinare în căminele construite aici în ultimele două decenii, când părintele Vasile, proaspăt numit la Dumbrava, a decis că menirea lui pe pământ e să ajute.

Este vorba de un sistem social paralel cu cel de stat, care e depăşit oricum de numărul mare al celor pe care nu-i mai vrea nimeni.

O parte a proiectului e finanţată din bani donaţi mânăstirii de credincioşi, după ce au văzut că omul Bisericii şi cei pe care îi are alături readuc surâsul pe chipuri care n-au avut parte decât de durere şi amar.

Este povestea unor români care ştiu să plece în semn de respect capul în faţa trecutului şi să mângâie, cu multă blândeţe, viitorul pe frunte.

La Dumbrava povestea începe acum două decenii

La mănăstirea de maici de lângă Alba a venit un preot tânăr de 23 de ani.

După o copilărie săracă, lângă 6 alţi fraţi, văzuse în preoţie şansa lui să răzbată şi devenise călugăr.

Noul paroh a vrut să ridice pentru comunitate o biserică nouă. Curând şi-a dat seama că, până să facă o Casă a Domnului, e mai multă nevoie de un cămin pentru oameni.

A luat 6 copii orfani din satul vecin şi i-a mutat într-o cabană de lângă chiliile maicilor. Mâncau alături de ele, din ce cultivau sau agoniseau călugăriţele.

Sătenii n-au înţeles de ce un călugăr lipsit, teoretic, de dorinţa să aibă copii, ar vrea devină tată pentru copiii altora.

Între timp, zeci de familii din zonă se destrămau, pe măsură ce adulţii plecau la muncă peste hotare. Copiii erau lăsaţi cu mătuşi sau bunici şi ajungeau în spital bătuţi şi accidentaţi.

Protecţia Copilului Alba nu mai avea locuri în centre şi nici asistenţi maternali să-i preia pe cei abuzaţi.

Adolescenţii pierdeau calea cea dreaptă. Fetele rămâneau gravide şi îşi lăsau la rândul lor pruncii. Aşa a ajuns şi mama Alexiei să îşi abandoneze copilul.

Doamna Amalia era educatoare în sat şi trecea zilnic pe lângă cabană care adăpostea atunci 16 copii. Într-o zi s-a oprit şi i-a spus părintelui că vrea să rămână aici, ca să-i înveţe pe cei mici să scrie. Azi se împlinesc 11 ani de când a adus din spital primii gemeni părăsiţi.

Prin 2001, ca să fie totul oficial, părintele Vasile a semnat cu un contract cu Direcţia pentru Protecţia Copilului Alba. Urma să primească ajutor de la Consiliu şi de la Patriarhie pentru a construi un centru în care să fie primiţi şi tineri deveniţi majori, pe care sistemul de stat nu îi susţine. Ajutor a fost, dar numai moral.

Altfel, cei care au finanţat clădirea cu peste 50.000 de euro au fost enoriaşii, dar şi patronii din zonă. Periodic erau invitaţi de părinte să vadă singuri că zeci de suflete au nevoie de un acoperiş şi de hrană. Niciun preot nu mai mergea, cu mâna întinsă, ca să ceară văr, cărămizi sau mână de lucru.

În 2002, primul corp construit separat pentru orfani a ars. Din nou, exclusiv din donaţii, a fost ridicat un cămin chiar mai mare ca primul, separat de copii, a apărut o aripă în care acum sunt îngrijiţi bătrânii.

În zonă deja se ştia că, la Dumbrava, nevoiaşii primesc adăpost. După deschiderea casei pentru bătrâni, au fost dimineţi când maicile descopereau dimineaţa, îngheţaţi pe treptele mănăstirii, bunici paralizaţi lăsaţi de familii.

Cu 3 ani în urmă a venit la mănăstire şi sora Susana. A lucrat o viaţă întreagă la un cămin de bătrâni din Turda şi, divorţată fiind, şi-a crescut fata care are acum viaţa ei.

La 60 de ani a îmbrăcat rasa călugărească şi a rămas aici să aline ultimii ani ai celor 80 de bunici.

În timp, sora Susana a devenit administrator la adăpostul vârstnicilor. Şi tot ea are grijă de magazia de alimente, face meniul pentru cei cu regim şi le dă tratamentul când sunt sunt suferinzi.

Doamna Amalia e în plus şi contabil pentru cei 90 de copii. S-a mutat în centru, pentru că are mereu probleme urgenţe de rezolvat. Sunt nopţi în care nu mai ajunge în cameră, pentru că un copil are febră.

Părintele este acum fizic tot mai absent, umblă cu dosarul sub braţ când la firme, când prin tribunal ca să rezolve cazurile noi. Apare, în schimb, ca din senin, oricând e nevoie.

Şi, copiii, şi bătrânii asistaţi sunt îmbrăcaţi cu haine de căpătat, aduse de enoriaşi sau trimise chiar de peste hotare de români cu care a luat legătura părintele. Se mănâncă simplu: salam, margarină, pâine, ceai, lapte şi fructe.

Peste vară, bucătăria lucrează doar cu legume culese din sera unde lucrează maicile. Din banii luaţi pe ce produce o a doua seră de flori au fost cumpărate şi două vaci. Aşa că micuţii beau mereu lapte proaspăt.

Apoi, o patiserie, o alimentară şi un aprozar trimit la câteva zile alimente de bază. Patronii au cerut să vadă că pungile ajung la copii, şi nu în cămara părintelui. Au venit pe neaşteptate şi s-au convins.

La Mănăstirea Dumbrava este nevoie zilnic de 300 de pâini

Cu tot cu transport costa 500 de lei şi s-a hotărât că ar fi mai util să se ridice o brutărie. Mai ales că au şi copii care învaţă la un grup şcolar din Mureş să devină brutari.

Mănăstirea a început să producă propriii bani cu 2 ani în urmă. Lângă chilii a fost amenajată o pensiune, în care înnoptează acum pelerinii sosiţi la mănăstire.

Nu există tarife pentru cazare, dar toţi cei care vin lasă câteva zeci de lei, investiţi mai apoi în alimente sau rechizite pentru copii.

Cu hrană, haine şi o pernă pe care pui capul nu se rezolvă decât parţial problema. Familia de la Dumbrava îşi educă fiii şi fiicele aşa cum poate.

Cei peste 70 de pitici ştiu să roage frumos, să îşi lege şireturile şi să îşi ordoneze papucii aşa cum copiii care au o casă numai a lor învaţă ani buni mai târziu. Se deprind repede, ca la armată.

Şi, la puţin timp după ce ajung aici, învaţă să asculte. Nu să execute un ordin, ci să înţeleagă. Devin dornici să drămuiască şi să dăruiască, mai ales că mulţi sunt aici cu surori şi fraţi.

La asta ajută, spun educatorii, şi faptul că maicile vin şi se joacă ore întregi cu cei mici. Altfel, 24 de ore se împart greu, foarte greu, la atâţia copii care se agaţă de tine.

Pe cei care n-au cunoscut altă familie îi recunoşti după grabă cu care culeg îmbrăţişări de la orice străin. Se aşază la rând ca să fie iubiţi. Sunt numai patru îngrijitoare plus doamna Amalia şi mult prea puţine braţe să îi cuprindă pe toţi. Ar trebui de două ori mai mulţi angajaţi, dar aici trebuie asigurate întâi următoarele mese.

Pentru cei sosiţi de curând, doamna Amalia cheamă din când în când de la Cluj studenţi la Psihologie. O vreme, îi chema zilnic pe fiica şi fiul ei pentru că micuţii simţeau mereu nevoia să povestească.

Delia şi cei 4 fraţi au venit cu 10 zile în urmă. Erau trimişi la cerşit şi au fost ridicaţi de pe stradă.

Fata are 12 ani. Îi e deja dor de casă. De părinţi, nu. E prima seară când un străin îi citeşte poveşti, aşa cum mama nu a făcut niciodată. Sufleteşte, ea a început să se vindece.

20 dintre minori sunt la gimnaziu şi la liceu. În fiecare zi microbuzul tocmit de părinte îi duce la şcoală. Când vin, o oră sau două merg în sala de meditaţii.

De câteva ori pe săptămână vin voluntari profesori pentru cei care au examen.

Cei care pleacă în acest an la oraş, să îşi continue studiile, vor fi cazaţi în case ale bisericii donate în timp de bătrânii care s-au stins la Dumbrava.

Cei mai mulţi se desprind greu, abia după 20 de ani, de familia din mănăstire. Abia atunci primesc acces la un cont în care statul le virează alocaţiile, cât timp stau aici.

Puţini au însă, încredere că vor merge la facultate.

La Dumbrava, micuţii nu au permanent pe cineva să îi mâne din urmă

Şi sărbătorile se ţin împreună, bunici, copii şi maici. De la aniversarea parohului lipsesc doar bunicii bolnavi, ţintuiţi la pat.

A fost şansa celor de aici să ajungă într-un sistem care funcţionează, într-o mănăstire care slujeşte, în primul rând, omul.

Abia după ce priveşti comunitatea de la Dumbrava în tihnă şi fără a căuta vinovaţi, îţi dai seama că te întristează de fapt doar gândul că în România sunt mii de copii pe care nu-i va lua nimeni în braţe din maternitate să îi ducă, la câteva zile de viaţă, într-un pătuţ curat. Şi mii de tineri şi de bătrâni care nu pot apuca o mână întinsă de cei trimişi printre noi tocmai să ajute.

Vei primi împăcare doar dacă te alături unor asemenea oameni, care împacă trecutul şi pregătesc viitorul.

Români care ne fac să fim mândri, asemeni sorei Susana, doamnei Amalia şi unui părinte tânăr de ţară, dispuşi să ofere bucurii care nu se pot cumpăra, dar mai ales bucurii care costă doar dragoste.