Dumnezeu ne dă nouă ceea ce vedem noi în aproapele

Nu demult, am învãţat de la o bãtrânã din Bogâltin ce este creştinismul.  Schitul unde mã aflu este mic şi, la sãrbãtori, dacã se adunã câte 30-40 de oameni la slujbã. În timp ce pãrintele mãrturisea, femeia aceasta m-a prins de-o parte şi mi-a zis cã vrea sã mã întrebe ceva. Zice: “Pãrinte, aş vre sã vã întreb ceva, da’ numa’ dacã se poate. Vãd cã ziceţi frumos la predicã şi citiţi prin cãrţi.

Oare n-aţi gãsit nicãieri scris pentru ceea ce vã întreb eu…” Credeam cã vrea sã mã întrebe ceva pentru ea, pentru cã nu ştie sã citeascã. Ea însã a continuat, începând sã lãcrãmeze: “Pãrinte, este la noi în sat un om care şi-o omorât socru’, ş-o stat 12 ani în puşcãrie. El nu vine la bisericã, cã se ruşineazã. Odatã numai o venit, şi s-o uitat aşa, şi s-o dus. Oare n-o fi şi pentru el iertare? N-ar putea oare Dumnezeu sã facã cumva  sã-l ierte? Cã eu aşa mã gândesc pentru el, cã poate este iertare”.

Femeia aceasta, care nu ştia nici mãcar vreo pildã din vieţile Sfinţilor, lãcrãma când îmi spunea acestea, de parcã ar fi vrut sã zicã: “Poate cã Dumnezeu îl iartã, cã eu, dacã aş avea puterea Lui, l-aş ierta”.

Aceasta este splendoarea sufletului omenesc, care din fire este creştin. Femeia aceasta nu a fost instruitã de nimeni, dar în ea a rãbufnit suma întregii învãţãturi pe care a adus-o Hristos. Aceasta nu este doar o învãţãturã, ci este totodatã şi cea mai mare putere pe care a dat-o Hristos oamenilor: puterea de a ierta pãcatele.

De la aceastã femeie am înţeles în ce constã setea omului de a se asemãna cu Dumnezeu. A fi ca Dumnezeu înseamnã a ierta pãcatele. Toatã puterea lui Dumnezeu poate fi rezumatã la aceasta.

Femeia aceasta nu doar cã nu-l judeca şi nu numai cã l-a iertat, ea intuia cã trebuie sã existe şi o cale de a-l izbãvi pe acela de pãcate. Dacã ar trebui sã spun ce este creştinismul numai într-o singurã propoziţie, aş spune:  “Creştinismul este nevoia teribilã de a ierta pãcatele altora”. Aceastã nevoie este atât de teribilã, încât ne caracterizeazã ontologic. Oamenii obişnuiţi, adicã pãtimaşi, nu o realizeazã. Însã sfinţii, înaintând pe calea desãvârşirii, care nu este altceva decât restaurarea adevãratei noastre naturi, au descoperit-o printre dãrâmãturile fiinţei omeneşti, ca pe un ulcior cu galbeni ascuns şi uitat demult. Aşa cum un ulcior cu galbeni gãsit sub dãrâmãturi ajunge sãrmanului sã-şi facã o casã nouã, tot aşa şi aceastã nevoie ontologicã de a ierta pãcatele e suficientã pentru a restaura dãrâmãturile omenitãţii noastre.

Sfinţii ştiau de la Mântuitorul cã un astfel de ulcior cu galbeni existã în fiecare dintre noi. Cãci Hristos a zis: “Nu judeca şi nu vei fi judecat”. În rugãciunea pe care a dat-o ca model oamenilor, Hristos ne învaţã cã Dumnezeu ne iartã pãcatele, precum şi noi iertãm greşiţilor noştri. De aceea goana dupã nejudecare a constituit întotdeauna îndeletnicirea de cãpetenie a marilor asceţi ai Ortodoxiei. Aceasta este lucrarea esenţialã a fiecãrui creştin. Ea trebuie sã prevaleze înaintea tuturor celorlalte nevoinţe, mai bine zis, celelalte nevoinţe sunt numai uneltele, lopata de care ne folosim pentru a dezgropa aurul nejudecãrii. Nici o nevoinţã nu este mântuitoare.

Ca sã ne dãm seama cât de stupide sunt toate nevoinţele e destul sã zicem: “şi ne iartã nouã greşalele, precum postim sau priveghem”. Omul împãtimit se mândreşte zadarnic cu ele, ca fariseul din Evanghelie.

De aceea, începãtorilor nu li se recomandã sã facã mari nevoinţe, pentru cã, în loc sã le fie de folos, îi aruncã în mândrie şi mai mult îi îndepãrteazã de Dumnezeu. De multe ori, atunci când vedeau cã se mândresc de ceva, Sfinţii fãceau câte o trãsnaie. Aşa, de exemplu, Sfântul Pimen se ducea în fiecare noapte şi înconjura satul din apropiere, ca sã nu se mândreascã de faptul cã e mare pustnic şi nu se suie în sat. Acea nevoinţã este bunã, care ne face sã ne vedem pãcatele noastre, iar dacã, fie cã postind începi sã-i vezi pe cei care nu postesc, fie cã rugându-te începi sã-i vezi pe cei care nu se roagã, înseamnã cã nu te nevoieşti corect. Atunci eşti ca un copil care se pune pe burtã la malul iazului şi numai face gãlãgie în apã,
ca şi cum ar înota, dar nu înoatã.

Nejudecarea nu este doar un mod de raportare la celãlalt, un exerciţiu spiritual, ci este modul cel mai profund de a ne cunoaşte şi îmbunãtãţi pe noi înşine. Aproapele este un fel de oglindã duhovniceascã pentru noi, poate chiar un fel de proiecţie a noastrã în exterior. De aceea, ceea ce vedem noi în aproapele nu este altceva decât noi înşine, vedem în aproapele doar neajunsurile şi patimile de care noi înşine suferim.

De exemplu, coboarã un preot dintr-o maşinã foarte luxoasã, însoţit de o femeie frumoasã, iar în urma lor un tânãr le duce bagajul. Dacã cineva e iubitor de avere, va zice: “Ce maşinã are popa!” Cel desfrânat va zice: “O, ce femeie are popa!” Cel îngâmfat va zice: “O, are slugi popa, nu poate sã-şi care singur bagajele!”

Dacã însã cineva trãieşte în feciorie, poate sã creadã cã femeia este sora preotului, şi chiar poate sã-i parã cã seamãnã cu el. Dacã n-are patimã pentru avere, poate crede cã maşina e împrumutatã sau nici sã nu o bage în seamã. Dacã este smerit, va zice: “Ce fericit este fratele cã s-a învrednicit sã ducã valiza unui slujitor al lui Hristos, probabil în ea sunt veşmintele preoţeşti şi alte lucruri sfinte”. Fiecare deci se vede în celãlalt pe sine.

Aproapele este cel mai bun barometru al vieţii noastre duhovniceşti. Arhimandritul Sofronie Saharov spunea chiar mai mult, el zicea cã aproapele este viaţa noastrã. Dumnezeu ne dã nouã ceea ce vedem noi în aproapele. De vom vedea sfinţenie, sfinţenie dobândim, iar de vom vedea rãutate, rãutate primim în noi înşine. Aproapele este un fel de vistierie la care alergãm cu mintea pentru a lua sfinţenie sau patimi, în funcţie de inima noastrã. De aceea Apostolul Pavel ne şi îndeamnã: “Fraţilor, chiar de va cãdea un om în vreo greşealã, voi, cei duhovniceşti, îndreptaţi-l pe unul ca acesta cu duhul blândeţii, luând aminte la tine însuţi, ca sã nu cazi şi tu în ispit㔠(Gal. 6, 1).

De regulã, asceţii care au cãzut în pãcate mari, despre care ne mãrturisesc patericele, au ajuns la aceasta din cauzã cã judecau pe alţii. Dumnezeu dã aceastã lecţie pentru a ne dezvãţa sã judecãm pãcate strãine. Aşa pentru mulţi, cãderea s-a fãcut prilej de mai bunã pocãinţã, ceea ce aratã cã Dumnezeu dã mai degrabã harul pentru nejudecare decât pentru ascezã trupeascã.

Nejudecarea are urmãri miraculoase asupra pãcãtosului. Ea are atâta putere încât chiar cred cã cuvintele oricâte veţi dezlega pe pãmânt vor fi dezlegate şi în ceruri nu se referã doar la preoţia sacramentalã, ci şi la tot omul sfinţit de Duhul Sfânt. Puterea celui care nu judecã este atât de mare, încât, cu adevãrat, pãcatele pe care le iartã el aproapelui, le iartã şi Dumnezeu. Aceasta este comoara Duhului Sfânt despre care Sf. Serafim de la Sarov spunea: “Agoniseşte duhul blândeţii şi în jurul tãu se vor mântui mii”. Ceea ce înseamnã cã Dumnezeu, pentru rugãciunile unui astfel de om, care iartã pe toţi, iartã pãcatele pãcãtosului şi îi dã chip de pocãinţã.

Extras din

In cautarea aproapelui pierdut, Ieromonah Savatie Baştovoi

Editura: Marineasa 2002, p. 107-115