Dumnezeu trăiește în om sub chipul iubirii

Reflecții după Seminarul „Școala și Biserica: parteneriat pentru educație”

Motto: “Educaţia laică vrea să facă pe copil cât mai asemănător cu omul; educaţia creştină îl vrea cât mai asemănător cu Dumnezeu” (Ioan Miclea)

Pe data de 10 februarie 2015, în incinta Liceului Teoretic „Miron Costin” din Florești, și-a desfășurat lucrările Seminarul metodologic republican „Școala și Biserica: parteneriat pentru educație”, ediția a IV-a, cu genericul „Strategii de dezvoltare a parteneriatului școală – familie – comunitate”. Seminarul a fost organizat de Mitropolia Chișinăului și a Întregii Moldove, Asociația pentru Educație Creștin-Ortodoxă și LT „Miron Costin” din Florești în parteneriat cu Ministerul Educației al R. Moldova, Institutul de Științe ale Educației și Direcția Educație Florești.

Liceului Teoretic „Miron Costin” a găzduit oaspeți din întreaga republică: reprezentanți ai Mitrpoliei, ai Ministerului Educației, cadre didactice, slujitori ai altarului, oameni de cultură și știință, elevi ai liceului etc. Menționăm aici că colectivul Liceului (dna directoare T. Moscalu, profesorul de religie, prot. S. Boldirescu ș.a.) și Direcția Educație Florești au făcut tot posibilul pentru buna desfășurare a celor trei părți ale seminarului.

Am avut plăcuta ocazie să particip la acest eveniment de importanță republicană. Nu mă voi opri în detaliu la agenda seminarului, la luările de cuvânt – care au fost, de fapt, destul de interesante. Scopul acestui articol este altul: încerc să-mi împărtășesc gândurile, sentimentele pe care le-am trăit pe parcursul desfășurării activității extracurriculare dedicate părinților – „Dragi părinţi, vă-mbrăţişăm și cu drag ne închinăm până la pământ”.

Dragostea… Toți filosofii și poeții lumii au încercat s-o definească. Ce este acest sentiment divin? Este lumina inimii, sentiment ce stă la baza vieții și a relațiilor dintre oameni. Dragostea este un dar dumnezeiesc, anticiparea veșniciei pe Pământ. Deci dragostea sinceră este esența sufletului omenesc, este „religia fericirii terestre” (A. de Musset).

Pe scena sălii de festivități a Liceului stăteau elevi din clasa a VIII-a. De lângă scenă erau susținuți de copii din clasele primare și de liceeni. În cadrul activității dedicate părinților au interpretat cântece, au înscenat și au recitat versuri care au mișcat inimile tuturor celor prezenți în sală. Chipurile lor erau parcă iluminate din interior – o bucurie înălțătoare izvorâtă din dragostea față de Dumnezeu, de părinți, de profesor și de aproapele.

Demersul educaţional este bazat pe iubire, ca factor de coagulare între cel ce educă şi cel educat. Bine aleasă tema activității extracurriculere de către profesorul de religie, prot. Sergiu Boldirescu. Mi-am amintit de maxima lui Cicero: „Dragostea față de părinți e fundamentul tuturor virtuților”. Și morala evanghelică este una a iubirii, a dăruirii continue aproapelui. Dar cine s-ar putea dărui mai mult copiilor decât părinții, decât mama?

Actualmente, când mii de copii din toată republica sunt lipsiți de căldura sufletească a părinților nevoiți să muncească peste hotare, acești copii au nevoie de dragostea și susținerea celor din jur – a bunicilor, rudelor, profesorilor, a tuturor oamenilor de bună credință. Sunt zguduitoare versurile auzite din gura unui adolescent la vârsta căutărilor:

”… Când ai plecat, eram micuţ

Şi am crezut tot ce mi-ai spus,

Iar de te hotărăşti să vii,

La toate astea vreau răspuns.

Dar lasă, nu te supăra,

Şi cînd o fi şi-o fi să vii,

Cu banii ce i-ai adunat

Să cumperi mame la copii.

Nu-i aşa greu de înţeles,

Sunt mare acum şi îmi dau seama:

Unui copil poţi să-i ei tot.

Dar nu-i lua, din braţe, mama…”

Cea mai importantă, dar și mai grea artă este educarea copiilor. Și Sf. Ioan Gură de Aur sublinia: „Nu există o artă care să o întreacă pe cea a educației unui copil. Un părinte înțelept creează un chip viu, de care se bucură Dumnezeu și oamenii, uitându-se la el”. Cum putem educa copiii în spiritul moralei creștine? Nu trebuie să uităm că cei mici învață obiceiurile celor cu care vin în contact. Deci exemplul propriu este cea mai bună învățătură.

Prin traseul educaţional se urmărește a conduce omul către Dumnezeu. Teoretic, acest demers este posibil, dacă educatorul/profesorul este el însuşi o persoană care posedă şi emană în mod continuu „duh”. Prin predarea religiei nu se vrea a crește niște oameni care vor respecta formal prescripţii ale confesiunii căreia îi aparţin. Credința formează un substrat fundamental în sufletul omului, ea este un învăţământ care nu se predă, ci mai ales „se împărtăşeşte”, iar profesorul are calitatea de îndrumător spiritual.

PEDAGOGUL, în concepția mea, este un învățător erudit + un educator înțelept. Mă bucură faptul că avem în Republica Moldova asemenea pedagogi, iar unul dintre ei este părintele Sergiu Boldirescu. Totodată, am speranța că elevii îndrumați azi de padagogi cu har vor deveni mâine oameni buni, onești, incapabili de a se deda răului.

Vorbeam mai sus de dragoste. Nu vreau să cred că dragostea „a murit și au rămas doar pasiunile”, după cum s-a exprimat un pesimist. Într-adevăr, trăim într-un secol demoralizator. Tindem „spre Europa” (de fapt, noi suntem plasați în centrul Europei), spre „valorile europene”. Da, există valori pe vechiul continent care chiar ar trebui să fie preluate: grija față de pământul care ne hrănește, păstrarea curățeniei acolo unde ne ducem traiul, acțiunea legilor, grija față de bătrâni, capacitatea de a fu toleranți, demnitatea națională etc. Există, însă, și alte așa-numite „valori”, care ar ocupa prea mult spațiu ca să le enumăr aici. Mă voi referi doar la un singur aspect, legat de asemenea de educație.

Acum vreo săptămână, am vizionat la televizor o emisiune despre un program educativ implementat în unele instituții preșcolare din Suedia, dar și în alte țări europene. Este vorba de educația de „gen” (gender), teorie preluată de la psihologul John Money (de la Şcoala Medicală ”Johns Hopkins”) încă la sfârșitul sec. XX. Conform lui, fiecare copil se naşte fără o tendinţă înspre un anumit tip de identitate sexuală şi că, la un anumit stadiu de dezvoltare, atracţiile sexuale sunt învăţate sau programate în copil, adică scrise pe o „tabula rasa”.

Se știe că, între vârsta de 3 și 6 ani, copiii nu numai că decid/înțeleg cărui sex aparțin, dar și învață câte ceva despre comportamentul așteptat pentru acel sex. Ei își însușesc rapid stereotipuri legate de sexul lor și de viitorul rol în societate – femeie sau bărbat.

În anumite grădinițe din Suedia, copii sunt „de-sexualizați”: fetițele sunt îmbracate în haine băiețești, iar băiețeii – în fustițe, rochițe, li se pun în păr fundițe; ei se joacă cu păpuși, iar ele – cu arme, tancuri etc. S-a pus pe roate și o industrie de jucării cu acest scop. Și adresările sunt respective: nu „el”, „ea”, ci ceva neutru (în română nu avem echivalent cu ”оно” rusesc, de exemplu). Iar maturii nu sunt „mama” și „tata”, ci „părintele întâi”, „părintele al doilea”; „soțul nr. 1” și „soțul nr. 2”. În grădinițe și școli din Franța, copiii sunt învățați că diferențele de sex nu sunt naturale, ci doar „construite social”.

Îl înțeleg pe descreieratul de J. Money – el experimenta pe anumiți oameni cu devieri hormonale, nenorocindu-i până la urmă. Dar ce să crezi despre părinții care își duc benevol copiii la așa instituții preșcolare? Că nu e unul-doi, ci sute! Cum poți frânge esența propriului copil, așa cum l-a dat Dumnezeu? Or fi cu toții bolnavi? O mamă explica alegerea prin faptul că tare și-a dorit o fetiță, dar s-a născut un băiețel. Astfel, părinții au decis să educe și să „obțină” din el o fetiță. Că așa vor ei!..

Cine credeți că a salutat din toată inima implementarea acestui program diabolic? Concita, câștigătoarea (câștigătorul?) concursului Eurovision 2014. Mă gândeam, cu tristețe, că votarea ei/lui masivă este un diagnostic grav al Europei…

Prin toate cele expuse mai sus am vrut să ajung la următoarele concluzii. Sper ca predarea religiei, credinței noastre strămoșești în școală va da roade care se vor traduce într-o viitoare viaţă matură corectă, în fapte bune și dragoste faţă de aproapele – familială, amicală, părintească etc. Totodată, urmează să combatem ignoranța și stereotipurile, pentru „o mai bună înţelegere a diferitelor religii; educaţia religioasă trebuie să fie abordată nu atât ca un ansamblu de lecţii despre religii, cât mai ales ca o parte esenţială de istorie, cultură şi filosofie a devenirii umane” (Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. „Recomandările privind religia şi democraţia”, 1999).

Iar părinților (de orice confesiune) și factorilor de decizie care se împotrivesc predării obiectului „Religie” în școli, le-aș aduce la cunoștință înțeleptele cuvinte ale marelui gânditor și om de cultură al neamului nostru Gheorghe Asachi:

Religia este singura putere înaintea căreia te poți pleca fără a te înjosi.

Semnat de Larisa Erșov