Dumnezeu vrea să ne luptăm în prima linie, ca să scrie numele noastre în cartea vieţii

Odată Stareţul Paisie mi-a spus: „Constantine, atunci când este război, pe cei care se luptă în prima linie şi mor pentru patrie, poporul îi cinsteşte dând numele lor parcurilor şi străzilor, în timp ce aceia care se luptă în spatele liniei rămân necunoscuţi. Tot astfel şi în războiul duhovnicesc, Dumnezeu vrea să ne luptăm în prima linie, ca să scrie numele noastre în cartea vieţii”.

Apoi mi-a spus: „Pe când eram de curând venit în Mănăstirea Cuviosului Filothei, într-o chilie aflată pe teritoriul ei se nevoia un monah ce se numea Augustin. Într-o zi i-am dus de la mănăstire nişte alimente de binecuvântare, dar uşa chiliei era închisă. L-am strigat, dar nu am primit nici un răspuns. Aşa că am lăsat alimentele la uşă şi am plecat. A doua zi bătrânul Augustin a venit la mănăstire şi a întrebat: „Unde este acel călugăr Paisie care mi-a adus alimentele?” Părinţii se mirau cum de mă cunoştea, în timp ce ei nu apucaseră să mă cunoască prea bine. Însă el, care avea darul străvederii, mă cunoştea, deşi atunci când i-am dus alimentele lipsea de acasă. Acest monah se nevoia mult. Într-o noapte i-a apărut diavolul în chilie, în chipul unui câine înfricoşător, care arunca flăcări pe gură şi care s-a năpustit asupra lui, deoarece, aşa cum spunea el, era ars de rugăciunile lui. Atunci, cei doi s-au încăierat şi monahul l-a bătut atât de tare pe diavol, încât a luat-o la fugă. După aceasta însă, bătrânul Augustin era mustrat de conştiinţă pentru faptul că îl bătuse pe diavol. De aceea, s-a dus la duhovnic şi s-a spovedit, spunându-i: «Gheronda, astăzi am făcut o faptă rea. L-am bătut pe diavol. Oare îmi vei mai da binecuvântare să mă împărtăşesc?» Duhovnicul, când a auzit aceasta, s-a bucurat şi i-a spus: «Desigur că îţi dau binecuvântare. Această faptă a ta a fost o biruinţă împotriva diavolului»”.

Extras din Nicolae Zurnazoglu, Cuviosul Paisie Aghioritul –  Mărturii ale închinătorilor, Editura Evanghelismos, București, 2006