Este păcat doar ceea ce conştiinţa ne spune că este păcat?

– Este păcat doar ceea ce conştiinţa ne spune că este păcat?

– Da, aşa este, dar există şi aici o condiţie. Ca nu cumva becul conştiinţei – deoarece conştiinţa este ca un bec foarte luminos – să fie îmbrobodit, înfăşurat, că atunci becul nu mai luminează decât confuz. Şi în lumină neclară nu putem distinge binele de rău. Deci, atunci conştiinţa este dreaptă, precisă, nu este pervertită, atunci este valabil lucrul acesta. Este păcat doar ceea ce conştiinţa zice că este păcat. Sunt foarte mulţi oameni care au conştiinţa atât de pervertită, încât fac răul şi spun: „Ce? Ăsta-i păcat?”

– Ştiu că un anume lucru este păcat de la preoţi, de la părinţi, din ora de religie. Dar dacă conştiinţa mea nu-mi spune că această faptă este un păcat, eu păcătuiesc?

– Conştiinţa ta nu-ţi spune că este păcat din pricina faptului că ea nu este lăsată să lumineze total în sufletul tău. Este posibil să afli de un lucru care nu este păcat atât de la preot, părinţi, cât şi de la ora de religie, ai aflat de un lucru care nu este păcat. Să lăsăm loc de o excepţie. Este posibil şi asta. Însă problema aceasta se rezolvă, aşa cum am spus înainte, întrebându-ne ce ar considera Hristos? La fel şi întrebarea la un preot sau la un mare duhovnic. La un mare om, trebuie să se adreseze aşa: Ce zice Cartea despre…? Iar nu „ce părere aveţi despre?” Şi atunci vi se spune: Cartea spune aşa… Şi sigur că Biserica procedează în două feluri: cu acrivie sau cu iconomie. Cu iconomie, adică cu multă îngăduinţă, şi cu acrivie, adică foarte strâns. De la caz, la caz. Când omul este mai slăbuţ, trebuie lăsat mai încet şi cu canonul, şi cu pretenţiile, şi cu ceea ce crede el. Când omul este foarte încrezut în sine, foarte puternic, chiar dacă nu are mândrie, atunci el trebuie sa fie în procedura Bisericii numită acrivie, adică multă stricteţe ca el să poată da roade.