Eu nu ştiu ce înseamnă să nu mai vrei să crezi!

– Aţi spus că atunci când nu-L mai trăieşti pe Dum­nezeu, să crezi că totuşi L-ai simţit odată. Ce faci atunci când nu vrei să crezi?

– Maică, eu nu ştiu ce înseamnă să nu mai vrei să crezi! A, dacă nu vrei să crezi, asta înţeleg. Să nu crezi. Dar, dacă ai crezut şi dacă L-ai simţit odată este imposibil să nu mai crezi. Dacă se întâmplă asta înseamnă că n-ai cre­zut în Dumnezeu. Cei care se supără pe Dumnezeu se supără pe un idol pe care şi l-au făcut. E ca Ion care se supără pe Ioana, că nu mai e ca-n prima zi. Ioana nu mai e, că nici n-a fost. A fost doar o imagine din mintea lui! Aşa e şi cu dumnezeul ăsta. Dacă te-ai supărat pe el, să ştii că nu e un dumnezeu, e un gărgăune pe care ţi l-ai făcut în cap şi-i zici dumnezeu. Eu nu pot să înţeleg omul care L-a cunoscut pe Dumnezeu şi se poate lepăda de El. Ferească Dumnezeu să pot să înţeleg aşa ceva, dar cred că se poate lepăda de Dumnezeu cel care nu L-a cunoscut, ci doar şi-a proiectat toanele, dorinţele, pe un dumnezeu ima­ginar, dator să ne slujească aceste dorinţe…

Dacă nu vrei să crezi, nu crede! Dar asumă-ţi respon­sabilitatea vieţii pe care o vei duce. Vei avea necazuri care vor fi provocate doar de tine şi care vor avea scopul de a te trezi. În adâncul tău există chipul lui Dumnezeu şi sufletul tău, care strigă: vreau Acasă, vreau la Tatăl meu Ceresc, vreau la Bucurie. Şi tu zici: ba nu, stai acolo, că eu vreau la discotecă, vreau cu Ionel, vreau să fumez, vreau să beau. Aici e conflictul: ego-ul nostru, la supra­faţă, vrea ceva, eul nostru adevărat, sinele nostru, în care a intrat fiul risipitor, când „şi-a venit în sine”, tânjeşte după Dumnezeu.

Din Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 101-102