Eu vreau cu El…

Cu un an în urmă, fiica mea care împlinise cinci anişori, pentru prima dată a atras atenţia la crucifixul din biserică. Văzând imaginea lui Hristos răstignit, ea a început să-mi pună întrebări la care deşi am răspuns, totuşi nu aşa cum mi-aş fi dorit. Şi iată deja după aproape un an, cred că ştiu cum aş putea să o ajut să facă alegerea, pe care ea daja a făcut-o, fără ajutorul meu.

– Mămico, priveşte, sânge!

Fiica mea arată către Răstignire. În ochii ei se reflectă un val de emoţii: lipsă de înţelegere, compasiune, şi frică … Ea încearcă să se ascundă după spatele meu, de pracă fiind speriată de descoperirea sa.

– Acesta este Hristos – îi explic, încearcând să menţin în vocea mea o tonaliate potrivită pentru dobândirea încrederii – El a murit ca noi să putem trăi..

Sărut picioarele Mântuitorului , cu un gest sugerând fiicii că ea ar trebui să facă acelaşi lucru, dar ea rămâne pe loc indecisă. După expresia feţei ei şi privirea sa este clar că frica iniţială cedează locul curiozităţii. Ia priveşte cu atenţie către Mântuitor.

-Dacă El a murit, înseamnă că nu mai există?

Ea vorbeşte foarte încet, aproape neauzit. Frica i-a dispărut complet, dar acum, în cuvintele ei se poate desluşi neîncrederea.

– Dumnezeu există mereu –îi răpund fiind surprinsă că şi pentru mine nu este chiar totul clar, dar fiica pare fericită. – Dumnezeu a murit şi apoi a Înviat. El este mereu cu noi şi ne ajută atunci, când noi Îl rugăm.

Neîncrederea dispare.

— Şi noi vom învia după ce vom muri?

Nu mai vorbeşte în şoaptă, dar nici prea tare. Pe buze şi în ochi i se citeşte un zâmbet abea desluşit.

— Dacă noi îl vom iubi pe Dumnezeu, El ne va învia.

Expresia feţei fetei devine din nou serioasă şi îngândurată. Ea îmi arată către sângele de pe rănile Mântuitorului:

— Ei nu l-au iubit pe Dumnezeu?

„Ei”. Interesant oare ce-şi imaginează pronunţând acest „ei” ?

— Probabil că le-a fost frică de El, — încerc să vorbesc cu încredere în glas. Deşi îmi este tot mai greu să răspund la întrebările din continuare.

— Ei au putut să-l roage şi El le-ar fi alungat orice frică!

Fetiţa pronunţă aceste cuvinte cu expresia lui Newton, care tocmai a descopeit legea gravitaţiei universale.

— El i-a învăţat. El i-a învăţat să iubească. Dar să iubeşti nu este aşa de uşor…

Fetiţa încremineşte. Meditează la cuvintele tocmai auzite. Probabil gândul că să iubeşti e mai greu decât să răstigneşti nu poate fi percepută de ea. Nu fac nici eu nici o mişcare.

Involuntar, în mintea mea apare o rugăciune: „Doamne, ajută-mă şi pe mine să înţeleg şi să primesc ceea, ce tocmai am explicat fiicei mele. Doamne, ajută-mă să învăţ să iubesc, dar să nu răstignesc”.

Fiica îşi întoarce privirea către mine. Ochii ei sunt larg deschişi. Eu păstrez tăcerea. Ea din nou priveşte chipul Mântuitorului şi întinde mâna de parcă ar vrea să se atingă cu degetele de Răstignire. Păstrând tăcerea mai stăm aşa un minut sau două. Ea îmi ia mâna. Degetele ei puţin tremură şi în ochi îi joacă lacrimile.

— Eu nu vreau ca ei,— spune ea în şoaptă,— eu vreau cu El…

Aşa am mai stat puţin, eu cu greu încercam să-mi fac ordine în gânduri. Dar tot ce puteam e să mă rog lui Dumnezeu să ne ajute. Nu în ceva anume, dar aşa, mereu….Să ne ajute în ceea, în ce va considera că este necesar. Nu ştiu la ce medita fiica mea …, dar ştiu că gândurile ei nu erau deloc a unui copil în acel moment.

Desigur că după acest caz ea nu a devenit cu mult mai ascultătoare, sau mai puţin năzbătioasă, a rămas acelaşi copil de cinci anişori. Dar de atunci de multe ori am observat cum fiica mea se roagă în şoaptă, şi-i văd bucuria inexprimabilă, atunci când ea îşi dă seama că rugăciunile ei au fost auzite. Şi credinţa ei sinceră şi necondiţionată mereu mă sprijină în momente de deznădejde.