Există în planurile noaste şi Dumnezeu?

Şi chair dacă cineva îşi propune reorganizarea întregii lumi, oricum planurile sale rămân personale, fiind născute de sufletul celui ce le-a creat.  Și dacă despre om ne vorbesc gândurile, cuvintele și faptele sale, cu atât mai mult ne pot vorbi despre el planurile lui.

Prin urmare, încearcând să ne înţelegem pe noi şi propria viață  – cine suntem, ce reprezentăm  – nu în ultimul rând ar trebui să ne întrebăm  „Care sunt planurile mele? Ce vreau eu, încotro se îndreaptă gândurile şi năzuinţele mele”?. Nu sunt sigură că răspunsul la această întrebare este simplu. Nu de atât că mulți nu ar cunoaşte răspunsul. Doar că de multe ori planificând ceva ne transformăm într-un adaos la acest plan. Nu noi le controlăm deja pe ele, ci ele pe noi. Ele devin mai importante ca realitatea, făcându-i pe mulţi să creadă că cu adevărat şi reprezintă adevărata viaţă.

 Dar există, desigur şi o altă întrebare , una mult mai complicată: „Planifici, ai aşteptări şi dorinţe  … dar eşti sigur că nu sunt deşarte aceste aşteptări, că nu vei regreta timpul pierdut pentru ele? Că nu se va întâmpla că numai îţi vei lua avântul necesar pentru înfâptuirea lor….şi toate brusc se pot sfârşi, iar timpul pe care l-ai avut la dispoziţie s-a şi epuizat …Nu este uşor să răspunzi la acesmeanea întrbări, căci asta ar însemna să-ţi analizeţi întreaga viaţă,  să accepţi posibilitatea că poate toate au fost în zădar, că de fapt, nu merită nici o un efort serios , cu atât mai mult că timpul pierdut  nu se va mai întoarce înapoi.

Și apoi mai există o întrebare care este şi mai importantă şi care de fapt este net superioară celor anterioare. Întrebare pe care puțin probabil să şi-o puie un om necredincios, dar în același timp paradoxal pe care nu şi-o pun nici oamenii credincioși: „Dar există în planurile mele şi Dumnezeu? Ce crede El despre despre ceea ce îmi doresc atât de mult şi încerc să fac? Îi sunt oare pe plac aceste planuri? „

Aceasta este întrebarea  de la care ar şi trebuit toate să înceapă.  Fără ea – toate planurile, obiectivele și realizările, sunt ca şi casa fără fundament, clădită pe nisip care foare uşor poate fi doborâtă, de ploaie, şi de râurile mari şi de suflarea vânturilor (Mt.7-27). Această casă  de fapt reprezintă toată lumea din jurul nostru, construită de oameni cărora cel mai puţin le pasă ce crede Dumnezeu despre construcţia lor.

Iar casa lor e neconfortabilă şi instabilă. Şi dacă mai pui că calamităţile care o doboară sunt tot mai multe, oare mult va mai rezista ea?

Şi totuşi oamenii îşi fac planuri în continuare. Chiar dacă o descriere  a acestei stări ar fi fraza – Vrei să-L faci pe Dumnezeu să zâmbească, relatează-i despre planurile tale. Dar puţini sunt şi cei care-I relatează, şi dacă o fac, puţini mai aşteaptă o apreciere a lor.

Deşi de la planurile noastre Dumnezeu mai degrabă plânge. Aşa cum deplângea soarta Ierusalimului, cunoscând căderea sa.  Cunoaşte şi căderea noastră în multitudinea păcatelor şi nepăsarea pentru cele petrecute cu noi.

Există, desigur şi alte planuri … acelea pe care le binecuvântează și le supraveghează Dumnezeu, aşa cum o face un Tată  iubitor care are grijă de paşii de la început nesiguri, apoi tot mai drepţi ai copilului său.

Acesta sunt planurile celor care de fapt nu-şi fac mari planuri. Care pur și simplu încearcă în toate să facă voia Lui Dumnezeu. Care înțeleg limitele celor pământeşti și veșnicia infinită a celor cereşti.  Care şi trăiesc pentru această veşnicie şi faţă de ea încearcă să îndrepte inimile celor pe care îi întâlnec pe drumul vieții. Care acceptă planurile lui Dumnezeu şi se fac părtaşii lor …

 Natalia Lozan