Familia – Biserica de acasă, şi mica patrie

Sfântul Ioan Gură de Aur a numit familia biserica de acasă, sau mica biserică. Pe bună dreptate, familia este oglinda orânduirii Dumnezeieşti, căci Sfântul Apostol Pavel aseamănă relaţiile în familie cu relaţia dintre Hristos şi Biserică:Aşadar, bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe înseşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia pe sine se iubeşte. Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica, pentru că suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui. De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică. (Efeseni 5, 28-32). Acest pasaj biblic este atât de semnificativ,încât anume el se citeşte la Sfânta Taină a Cununiei, reflectând învăţătura Bisericii despre familie.

Dumnezeu a binecuvântat familia încă din tinereţea omului născut în Rai, poruncindu-i: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!” (Facerea 1, 28), apoi a înnoit această binecuvântare la nunta din Cana Galieei.

Din acest motiv, familia nu este o simplă unire dintre un bărbat şi o femeie, ci este celula socială umană, constituită după principiul Divin, capul familiei fiind şi preotul acestei mici biserici de acasă, iar membrii familiei – mădularele micii biserici. Preotul nu este împărat, ci slugă. Capul familiei nu poate fi stăpânul ei, ci este slujitorul ei care duce cea mai mare răspundere în faţa Creatorului, pentru toate sufletele ce i-au fost încredinţate spre îngrijire. Bărbatul în familie niciodată nu poate fi tratat drept o unitate separată, ci doar împreună cu soţia – pentru că vor fi doi un trup. Şi dacă bărbatul este capul, femeia este inima şi sufletul. Cineva a asemuit pe bărbaţi cu pietrele, iar pe femei cu mortarul ce încleie pietrele în zidul Bisericii. Eu am spus într-un context că bărbatul este capul, iar femeia este inima familiei. Unul fără altul nu vor putea exista – capul fără inimă e o minge (sau un bostan), iar inima fără acest cap va fi un ghem de nervi.

Copiii în familie vor fi crescuţi exact după principiul raportului între Hristos şi Biserică, unde tata, inspirat şi susţinut de mama, va fi sluga lui Hristos – şi al micii biserici încredinţate lui – iar  copiii vor fi rodul şi obiectul dragostei şi grijii părinteşti.

În plan social familia este declarată drept celula ce consolidează societatea. Dar acest lucru nu se va întâmpla niciodată, dacă familia va fi privită şi tratată în afara contextului spiritual. Şi asta anume pentru că spiritualitatea inspiră existenţa şi moralitatea unei familii, iar în lipsa unor valori înalte duhovniceşti familia va fi seacă, lipsită de sânge şi de viaţă. Societatea însă nu este alt ceva decât uniunea între familii. Şi această uniune nu va putea niciodată exista armonios, dacă în fiecare mică biserică nu va fi uniune.

Familia a fost numită şi mica patrie. Şi aici poate fi trasată o paralelă uimitoare – doar acel ostaş care a lăsat acasă o familie iubită şi iubitoare, care i-a rămas fidel acestei familii, şi, mânat de dragoste jertfitoare pentru mica sa biserică, a ajuns pe linia frontului – doar astfel de ostaş va fi capabil să învingă. Pentru că, deşi e pornit cu arma în mână, e pornit din dragoste pentru cei rămaşi acasă. E pornit cu hotărârea fermă să-şi dea viaţa de dorul şi dragostea celor pe care îi apără. Iar Hristos ne spune: Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. (Ioan 15, 13). Sufletul ţi-l pui nu doar ca să mori pentru cineva, ci mai mult, ca să-ţi jertfeşti principiile nesăbuite, mândria, orgoliul, firea, pentru cei din jur.

Astăzi, în societatea laicizată, îndepărtată conştient de Dumnezeu, observăm fenomene de-a dreptul uluitoare. Politicienii declară anul cutare – anul familiei – şi divorţează! Oamenii care vorbesc cel mai mult şi frumos de patriotism se dovedesc nişte hoţi şi trădători! Făţărnicia celor care speculează cu cele mai sacre noţiuni stârneşte şi revoltă, şi repulsie, dar şi îţi deschide ochii. Adevăratul patriotism izvorăşte din glia fidelităţii, din tărâmul iubirii închegate pe frica (citeşte stima, dragostea) de Dumnezeu. Iar aceste valori pot fi cultivate doar atunci când există o verticală duhovnicească, manifestată pe orizontala socială. Axa verticală este raportul între om şi Dumnezeu, iar axa orizontală e raportul între oameni. Doar aşa, avându-l pe Dumnezeu drept călăuză a vieţii, intersectând viaţa noastră şi asemănând-o cu Crucea Mântuitorului, vom fi capabili să realizăm şi biserica de acasă, şi mica patrie.

Preot Constantin Cojocaru

Sursa: http://preotconstantincojocaru.blogspot.com/