Femeia este adevăratul izvor al dragostei.

Cea dintâi menire a femeii este să fie izvor viu al dragostei. Ea și umblă prin viață ca purtătoare a dragostei. În dragoste constă forța sa pricipală, făgăduința, sensul existenței sale […]. Fără dragoste nu există nici căsnicie, nici maternitate, nici paternitate, nici familie adevărată, nici frați adevărați, nici surori adevărate: totul e fără sens, totul este mort […].

Centrul familiei este reprezentat însă de femeie. Ea este cea care se îmbibă de dragoste pentru a scoate la iveală din ea un nou chip al dragostei; ea este cea care izvorăște din sine undele dragostei […]. Dragostea ei este cea care aprinde vatra familială și întreține în ea foc curat. Ea este cea care păzește țesătura spirituală a Patriei cu toată diversitatea tradițiilor ei și o țese mai departe spre moștenire și învățătură fiicelor sale, iar fiilor săi ca model dorit. Se apropie de sfârșit țara în care dragostea feminină castă seacă, pere. Dintr-un morman de cenușă va renaște poporul în care femeia rămâne credincioasă slujirii dragostei.

Cea de-a doua menire a ei este cea de dătătoare de hrană. Așa a rânduit natura: pruncul are nevoie de laptele mamei, și ea îl primește de la Dumnezeu în dar. Această “împăcare” a pruncului flămând alcătuiește și în continuare datoria și privilegiul mamei, iar după aceea nu este nici pe departe întâmplător că femeia este aceea care hrănește familia […]. Ea dă ritmul vieții familiale, face rânduială în casă, organizează mersul treburilor casnice, și în planul acesta devine cu adevărat doamnă a toată gospodăria. Și asupra gospodăriei stă pecetea tradițiilor naționale, numită pretudindeni “aerul” Patriei.

A treia menire a femeii este cea de a fi tămăduitoare. Aceasta vine în ea tot de la natură: o mamă bună simte instinctiv ce îi trebuie pruncului când plânge, când, unde și cum trebuie să-l ajute. Și legătura aceasta , care se produce din momentul acestei identificări tainice, o impulsionează pe femeie să folosească în viitor această capacitate (instinctul matern) și asupra altor oameni […].

Slujirea femeii nu se epuizează prin toate acestea; n-am făcut decât s-o schițăm. Ea este determinată de esența femeii și, prin urmare, are anumite limite. Femeia nu este potrivită pentru orice profesie, pentru orice loc, pentru orice post. Ea este întotdeauna potrivită acolo unde poate, unde are dreptul și unde trebuie să rămână femeie […].

Ea este din naștere egală cu bărbatul, însă nu la fel cu el în planul caracteristicilor; ea este demnă de el, însă ca personalitate nu posedă puterea lui. Ea poate înflori și în singurătate, poate rămâne absolut autonomă fiind tovărășia de viață a bărbatului- dar doamnă ea poate să devină doar devenind soție […].

Femeia are de la natură privilegii indisolubile. Ea poate orice, însă n-are de ce să poată orice. Ea poate ceea ce bărbatul nu poate, și ca atare nu trebuie să pretindă rolul bărbatului.

Totul este chemat în lume să păstreze fidelitatea față de esența sa primordială. Ca atare, și femeia trebuie să aibă îndrăzneala de a fi și de a rămâne în toate femeie. În tot ceea ce face ea trebuie să  să aducă eternul feminin și să respingă ceea ce vine în contradicție cu acesta. Ea nu are de ce să se asemene cu bărbatul, însușindu-și comportamentul acestuia. Dimpotrivă, ea trebuie să aibă propria sa ardoare, trebuie să rostească lumii propriul său cuvânt.

De dragoste are nevoie lumea, iar femeia este adevăratul izvor al dragostei.

Sursa: Trad. din limba rusă de Adrian Tănăsescu- Vlas, Viața de familie, Editura Sophia, București 2009, p. 47-52