Femeia însărcinată (Mic ghid pentru bărbaţii interesaţi)

Andreea Giurgea are 42 de ani şi este căsătorită cu Eugen Giurgea din 1993. Au împreună 6 copii. Andreea a terminat Facultatea de Jurnalism a Universităţii Bucureşti în 1997 şi Facultatea de Psihologie a Universităţii Ovidius în 2006. În prezent lucrează în Constanţa ca psihoterapeut.

“M-a contactat un cititor pe net”- îi spun eu fiică-mii, mândră nevoie mare. “Şi m-a rugat să scriu despre cum să se poarte cu soţia, care e însărcinată”.

“Păi de ce nu o întreabă direct pe ea?” – zice copilul, plin de bun-simţ.

Chiar aşa, de ce? Pot presupune că omul a încercat. În felul lui, din greu.

De ce e aşa de greu?

Când vine vorba de aducerea pe lume a unui copil, bărbatul şi femeia – chiar dacă îşi doresc sincer să facă echipă – se comportă de parcă ar vorbi limbi diferite. Într-un fel, chiar asta fac.

Din clipa în care află că vor deveni mame, majoritatea femeilor intră pe bulevardul larg, bine delimitat şi imposibil de ratat al instinctului matern. Bărbaţii, în schimb, sunt lăsaţi de capul lor să îşi croiască singuri drum prin hăţiş, folosindu-se de propria inteligenţă. (Cu alte cuvinte, ca să-l citez pe soţul meu, maternitatea e cam înnăscută. Paternitatea se construieşte).

Să explic puţin termenii pe care i-am folosit. Instinctele sunt comportamente fixate în natura noastră de, uneori, milioane de ani de evoluţie. Sunt comune întregii specii. Sunt, dacă vreţi, nişte programe puse în corpul nostru fiindcă au fost verificate şi răsverificate şi s-au dovedit eficiente pentru supravieţuire. Nu pot fi modificate de voinţa posesorului. Pur şi simplu te porţi într-un anume fel, fără a putea să explici de ce. Ceva din tine îţi spune că e singurul mod de a proceda, şi cu asta basta. Mai mult, o faci fără să gândeşti. Dacă ai sta să te gândeşti, poate că ai face altfel. (Doar că natura a vrut să se asigure că nu vei face altfel, deci nu te prea lasă să gândeşti. Şi, în rezervă, te-a dotat şi cu nişte senzaţii foarte neplăcute în cazul în care, din diverse motive, nu reuşeşti să acţionezi cum îţi spune ea).

Inteligenta, pe de altă parte, e abilitatea individului de a găsi singur soluţii la problemele de care se loveşte. Comportamentele inteligente le alegi tu şi le poţi explica. Au o logică foarte clară, cel puţin pentru tine.

Acuma, să nu mă înţelegeţi greşit, femeile însărcinate posedă inteligenţă. Bărbaţii care vor deveni taţi au şi ei tot felul de comportamente instinctive. Dar, pe ansamblu, comportamentul fiecărui sex e în această situaţie dictat de, să-i zicem, reguli diferite.

Şi mai e ceva. Legătura dintre o mamă şi pruncul ei – născut sau pe cale de a se naşte – e cea mai intimă, caldă şi intensă relaţie care poate există între două fiinţe omeneşti. Priviţi din afară cei doi par uneori izolaţi în această relaţie, ca într-un spaţiu numai al lor, departe de restul lumii. Sunt totul unul pentru celălalt. E firesc, prin urmare, ca tatăl să se simtă puţin lăsat pe dinafară.

Ei bine, aşa stau lucrurile. Şi atunci, ce să facem?

Pot să vă spun cu siguranţă, domnilor tătici, ce să NU faceţi. NU vă îndepărtaţi! NU luaţi distanţă!  Căci acum este MARE nevoie de voi.

Vedeţi, există o problemă destul de mare cu instinctele. Ele au fost formate cu foarte mult timp în urmă. Cam pe vremea când trăiam prin peşteri. În ziua de azi se poate întâmpla ca ele, parţial, să nu mai corespundă. (Viaţa oamenilor s-a schimbat enorm în ultima mie de ani. Instinctele nu). Să zicem spre exemplu că în trecutul îndepărtat era bine ca femeia, înainte să nască, să îşi aranjeze culcuşul adunând niscaiva iarba uscată şi provizii în sus-menţionată peşteră. Dar, în ziua de azi, pornirea inexplicabilă de a aspira frenetic toată casa şi a muta mobile când mai ai câteva zile până la termen e, logic vorbind, destul de inutilă. Plânsul bebeluşului nu are, în 99% din cazuri, în mediul în care trăim acum, semnificaţia unei primejdii de moarte. Însă gheara iraţională pe care o simt eu, ca mamă, în stomac când îl aud, veche de un milion de ani, nu ştie asta. Şi, oricât aş încerca, nu o pot face să dispară. De fapt, nici prin gând nu-mi trece să încerc. Raţiunea mea, atâta câtă o am, nu poate, oricât mi-aş dori, să treacă peste programul instinctului.

Prin urmare, eu cred că, pe scurt, răspunsul la întrebarea cititorului meu despre cum ar trebui să se poarte cu soţia sa însărcinată ar fi “stai lângă ea şi fii raţiunea ei”.

Pot încerca să dau câteva sugestii despre ce înseamnă asta de fapt – fiecare e liber să completeze lista (cum spuneam, folosindu-se de propria inteligenţă).

1) Informaţi-vă despre ce vă aşteaptă, dacă sunteţi la primul copil. NU de pe internet. Veţi găsi extrem de multe surse, toate bine intenţionate, majoritatea contradictorii, şi o să sfârşiţi prin a vă zăpăci. Cumpăraţi o carte scrisă de un pediatru. Mie personal mi-a plăcut cea a dr. Benjamin Spock fiindcă e practică, optimistă şi la obiect – şi are un binevenit capitol despre primul ajutor în caz de accidente ce se pot întâmpla copilului (precizez că eu am o ediţie mai veche).

2) Urmăriţi atent activităţile soţiei şi interveniţi atunci când se oboseşte prea tare sau îşi asumă sarcini peste puterile ei. (Ea, de una singură, nu se va opri). Ajutaţi -o fizic – cât puteţi. Dacă nu puteţi, convingeţi-o să le amâne pentru când va fi mai odihnită sau când o puteţi ajuta. Extrem de puţine treburi casnice nu suportă amânare. Negociaţi împreună un plan al activităţilor casnice care să vă mulţumească pe amândoi.

3) Nu vă angajaţi în discuţii în contradictoriu (de obicei sfârşesc în lacrimi, reproşuri şi nervi). Fiţi blând, dar ferm, şi pur şi simplu faceţi ceea ce consideraţi că trebuie făcut. Scoateţi-i aspiratorul din priză. Trimiteţi-o să se odihnească. Scoateţi copilul mai mare în parc şi daţi-i sandvişuri dacă nu există mâncare gătită etc etc

4) Nu vă îndepărtaţi fizic de soţie -cu tot ce înseamnă asta. Fiţi atenţi şi la gesturile mici, la dovezile de tandreţe care cimentează legăturile de cuplu. Gesturile se adresează direct corpului nostru şi transmit mesaje emoţionale puternice şi durabile. Contactele fizice dintre oameni există şi ele de milioane de ani, şi vorbesc o limbă străveche, mai profundă decât a cuvintelor. Profitaţi de asta.

( o ilustrare concretă pentru punctele 2-4: dacă, venind acasă, vă găsiţi soţia cocoţată în echilibru instabil pe un taburet încercând să agaţe mai ştiu eu ce perdeluţe prin camera copilului, nu începeţi să răcniţi la ea din uşa despre cât de inconştienţă este. Mergeţi calm lângă ea, luaţi-o tandru de mână – sau, pentru curajoşi, în braţe – şi coborâţi-o în siguranţă la sol. Apoi ademeniţi-o cumva repede departe de perdeluţe) .

5) Spuneţi-i că e frumoasă, des. Dacă nu credeţi asta, minţiţi cu talent. E foarte greu să cari zilnic, timp de câteva luni, după tine nu ştiu câte kilograme în plus, să te doară mereu câte ceva, să ai senzaţia că eşti un butoiaş pe picioare şi să nu poţi nici măcar să te legi singură la şireturi. Multe femei reuşesc să se simtă chiar şi în această imposibilă situaţie frumoase. Toate merită să audă că sunt.

6) Însoţiţi soţia la controalele medicale periodice şi discutaţi personal cu medicul, asigurându-vă că ştiţi ce trebuie şi ce nu trebuie soţia să facă. Cereţi informaţii despre naştere şi spitalizare şi aflaţi dacă şi cu ce puteţi fi de folos. Cereţi medicului numărul de telefon la care îl puteţi chema în caz de urgenţă.

7) DUPĂ naştere, faceţi tot ce puteţi ca soţia să se odihnească. (Asta înseamnă, de obicei, să staţi între două supturi cu copilul în braţe şi să aveţi grijă să nu plângă pentru că soţia să poată dormi). Odihna mamei e esenţială pentru ea şi pentru copil. Când adoarme copilul, obligaţi-vă soţia să se culce şi ea. Este o prioritate absolută în primele săptămâni, de asta depinde şi alăptarea, şi refacerea mamei. O să mai scriu despre asta când voi vorbi despre alăptare.

8) Atenţie: după naştere, datorită şi modificărilor hormonale care se petrec în organismul ei, nici o femeie nu mai judecă normal. Vă veţi confrunta cu izbucniri emoţionale, idei iraţionale şi aşa mai departe. Executaţi cu răbdare punctul 3. Nu vă neliniştiţi, în timp îi va trece.

9) Dacă aveţi şi alţi copii, acordaţi-le timp şi atenţie în plus. Vor fi şi ei afectaţi de “monopolizarea” mamei de către noul venit, şi nefiind adulţi le va fi mai greu să accepte situaţia. Ajutaţi-i!

10) După naştere, preluaţi responsabilitatea treburilor casnice, dând timp soţiei să îşi revină. Menţineţi gospodăria funcţională, măcar în linii mari. Dacă puteţi, chemaţi sau angajaţi un ajutor.

11) Implicaţi-vă în îngrijirea bebeluşului. Sunt anumite operaţiuni pe care mama le va face cu greu în primele zile, mai ales dacă a născut prin cezariană. Dacă nu aţi sărit punctul 1, vă veţi descurca. Oricum copiii mici sunt mai puţin fragili decât par.

…

S-ar mai putea spune multe, dar cred că e nimerit să închei cu un sfat al soţului meu – aşa cum l-a dat cu nişte ani în urma vărului nostru când acesta era pe cale să devină tată. “Când te enervezi şi simţi că nu poţi să mai suporţi – şi o să simţi asta – nu spune nimic. Ieşi din casă. Fă o tură-două în jurul blocului. Şi vino înapoi”.

Simplu, nu?

Nu va fi uşor. E nevoie de multă răbdare, de multă osteneală şi de multe ori de nervi de fier atunci când vrei să fii alături de o femeie însărcinată. Femeia pe care o iubeşti se schimbă, şi îţi pare că niciodată nu va mai fi la fel. Uneori te exasperează. În acele momente, gândeşte-te că pe undeva tot efortul pe care îl face îl face şi de dragul tău. Cu tine şi prin tine a ales să devină mama. Când îţi vei privi pentru întâia oară copilul nou-născut, când vei recunoaşte pe chipul lui micuţ propriile tale trăsături – dar mai frumoase, mai curate şi mai limpezi, neatinse încă de grijile vieţii, când vei simţi cum în el trăieşte o fărâmă din tine, aminteşte-ţi că ea a făcut asta cu putinţă.

Şi iubeşte-o pentru asta.

Şi, oricâte ture ai face în jurul blocului, vino înapoi.

(Cu mulţumiri lui Eugen, care a avut răbdare să-mi povestească. Şi a venit mereu înapoi).

sursa http://stiripentruviata.ro