Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor…

„Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul pierzătorilor n-a şezut!” (Psalm 1, verset  1)

Fericit este omul care prin comportament este bărbat vrednic de crezare, țiutor de cuvînt bun, cumpătat și nebîrfitor. Fericită este urechea care nu aude judecată și minciună, încuindu-se pentru a nu duce la inimă vorbe urîte. Unul ca acesta se va feri de adunări zgomotoase, unde adunarea vorbește în fală și răsună vorbe necuviincioase împotrivă.

Necredincioșii cînd stau la sfat se adună cu vin  peste măsură, cu femei ușoare, fără sfială, cu glume despre Dumnezeu. Convingerea lor pătimașă, pare stăpînitoare și adevărată. Dar minciuna este acolo, în sfatul necredincioșilor.

Într-o adunare dacă nu este prezentă o icoană sau un cuvînt despre Dumnezeu este foarte greu să primești ceva cu adevărat de folos! Nu va avea necurăție cel care se va păzi de aceste adunări. Mintea lui va fi curată și se va afla ca o mireasmă bineplăcută Domnului.

Prin acest verset, observă părintele Savatie Baștovoi, sînt arătate trei feluri de a păcătui: prin părtaşie la păcate străine adică de a lua parte la sfaturile necredincioşilor, de a face păcatul cu bună ştiinţă și de a te face propovăduitor al păcatului.

Sfântul Vasile cel Mare enumeră trei forme de cădere derivate din acest verset:

Prima formă a necredincioşilor sunt cei care nu cred în Dumnezeu (ateii) sau care cred în mai mulţi dumnezei (politeiştii). Tot în această categorie se încadrează şi cei nepăsători şi indiferenţi faţă de Dumnezeu. Nu îi interesează şi astfel tot necredincioşi se numesc.

A doua formă este calea cea largă. Aşa cum zicea Dostoievski, „dacă Dumnezeu nu există, atunci totul e permis”. Iar dacă Dumnezeu în chipul în care îl cred eu nu există, sau dacă eu oricum am îndoieli asupra Lui, nu mă mai interesează să ţin nimic, nu am nici o lege, nici o limită, nici o frică. Îndoiala din inima ta se face pricină de necredință și batjocură.

A treia formă de cădere este cea mai avansată și mai gravă. Sfîntul Vasile cel Mare tîlcuieşte că prin „scaunul pierzătorilor”, se înţelege condiţia celor care s-au întărit atît de mult în păcat, încît stau în el ca într-un tron. Sînt „pierzători” deoarece nu se mulţumesc cu săvîrşirea păcatului, ci îi îndeamnă şi pe alţii la păcat, aşa încît toţi cei care intră în legătură cu ei se îmbolnăvesc de păcat ca de o lepră, pierzîndu-se pe ei înşişi. Scaunul pierzătorilor ne duce cu gîndul la cineva care vorbește ca un stăpîn, care își împărtășeșete gîndurile sale prin porunci, sfaturi sau obligații.

Mai este de menționat că, textul nu este la prezent, „care nu umblă în sfatul necredincioşilor”, pentru că nu poţi fi fericit când faci lucrul acesta, ci în timp, odată cu lucrarea lui permanentă, de abia la sfârşitul vieţii, cum va spune Mitropolitul Bartolomeu Anania: „Fericit eşti că nu ai umblat în sfatul necredincioşilor, tu nu ai făcut”, ca şi cum ai privi de dincolo de viaţă.

Stimați cititori, toți suntem chemați la această fericire, adică la cumpătare, la dreptate și vorbire înțeleaptă. Ne zic  Cuv. Eftimie Zigabenul, și Sf. Nicodim Aghioritul[1]: ,,Fericirea aceasta însă, deşi se dă de Dumnezeu părţii bărbăteşti, împreună cuprinde însă şi partea femeiască, căci partea, precum am zis, cuprinde totul [întregul], cuprinzând amândouă părţile firii omeneşti, fiindcă, după dumnezeiescul Apostol, cap al femeii este bărbatul (cf. I Cor. 11,3).

Fiecare dintre noi poate să nu umble în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor și să nu stea pe scaunul pierzătorilor. Fiecare poate să fie fericit !

Preot Nicolai Boian, http://www.ucenic.info/

[1] Cuv. Eftimie Zigabenul, și Sf. Nicodim Aghioritul „Psaltirea în tâlcuirea sfinţilor părinţi”, Editura Egumeniţa