Fertilizarea artificială – abordare ortodoxă

Fertilizarea, în termeni medicali, reprezintă actul prin care este adusă pe lume o nouă fiinţă. Folosirea acestui termen, în cazul omului, este incorectă. În actul uman, în prezenţa soţilor, se află Creatorul Înuşi. De aceea termenul potrivit ar fi procreare. Pentru a-i face pe soţii care suferă de sterilitate, să poate trece peste acest obstacol, ştiinţa modernă a venit cu o noutate, propunând soluţia fecundării artificiale.

În acest caz, intervine o a treia persoană, care este medicul şi care are un rol foarte important din punctul de vedere al aplicării tehnicilor medicale.

Tehnicile de fecundare artificiala sunt folosite atunci când tratamentele obişnuite, hormonale, medicamentoase sau chirurgicale nu dau nici un rezultat.  Biotehnologiile de ultimă generaţie, specifice ingineriei genetice, depăşind limitele, transformă actul de procreare într-unul de fabricare. Apelând la inovaţiile ingineriei genetice, omul, stăpânit total de inclinatii egocentriste, vrea să-şi fabrice copii la „comandă”, după propriile sale reţete. Aceste înclinăţii îl conduc la acte imorale, care aduc atingere demnităţii persoanei umane.  Peste tot în lume comunităţile creştine şi societăţile inspirate de mesajul creştin activează pentru orientări favorabile vieţii şi demnităţii persoanei umane.

Inseminarea intracorporală

Metoda numită insemânare artificială (intravaginală, intracervicală, sau intrauterină) se foloseşte mai rar. În acest caz, sperma este transferată de medic în organul genital feminin. Sperma poate aparţine soţului sau unui donator. La aceste metode apelează cei care „îşi propun” să evite transmiterea unor boli genetice.  Când există cazuri de sterilitate masculină,  reuşitele acestei tehnici nu sunt prea mari, atingând o maximă de 25%. Succesul depinde de vârsta soţilor, de cunoaşterea ciclului lor bilogic, de starea psihologică conştientă sau inconştientă a femeii, de materialul seminal ş.a.

Aplicarea tuturor metodelor implică probleme serioase de natură etică. Este vorba de intruziunea unei a treia persoane în interiorul unui cuplu. Acest tip de familie nu mai este monogamică. Pe de altă parte, câtă vreme nu tatăl este donator, avem de-a face cu sexualitate, nu cu procreare. Faptul că donatorul rămâne necunoscut, condiţie respectată în majoritatea ţărilor, face să apară dificultăţi în legătură cu opţiunile copilului. Tatăl copilului ştie că nu este şi tatăl biologic, ci doar tată din punct de vedere juridico-afectiv. În acelaşi timp, apar dezechilibre la celalalt partener. Femeia îşi dezvoltă funcţia de mamă, defavorzându-l fireşte pe tată.

Folosirea spermei depozitate în bănci ridică problema eugeniei, ceea ce crează pericolul de a însămânţa mai multe femei cu sperma aceluiaşi bărbat. Problemele juridico-morale şi genetice planează şi în jurul acestor dificultăţi. Copiii rezultaţi pe această cale pot fi fraţi şi nu se pot căsători. Apar, de asemenea, consecinţe cu caracter ereditar.

Fertilizarea in vitro

Fertilizarea in vitro (din latină, „în eprubetă”) presupune fecundarea oului în afara organismului. Este cea mai cunoscută metodă folosită în cazul infertilităţii determinate de diverse cauze (absenţa trompelor, obstrucţie tubară, endometrioză, cauze imunologice etc.). Prin laparoscopie, se prelevează ovocitul de la femeie. Ovulaţia poate fi stimulată prin tratament hormonal. Sperma se obţine fie direct de la bărbat, fie, în foarte multe cazuri, de la băncile de spermă, unde materialul seminal este congelat.

Pe un teren de cultură, se provoacă fecundarea ovulului de către spermatozoizi. Zigotul uman, adică prima celulă care se creează, va fi păstrat la „germinat”. După 36-56 de ore, acesta poate fi transferat în uter. Cu cât creşte mai mult în eprubetă, cu atât şansele de implantare cresc.

Primul copil conceput în eprubetă s-a născut la 25 iulie 1978, la Old Ham General Hospital din Manchester. După naşterea Louisei Brown, sute de mii de copii au fost creaţi pe această cale. În Marea Britanie, unul din 80 de copii născuti, în 1997, era rezultatul unui tratament de fertilizare in vitro. În Danemarca, această rata este mult mai mare, 1 la 38, adica 2,6%.

Aplicarea tehnicilor de fertilizare în vitro ridică o întreagă gamă de probleme, de la cele care ţin de ştiinţa biologică aplicată, până la cele de natură etică, sociologică sau de drept. Începând cu prelevarea ovulului matur şi până la naştere, o mare parte din embrionii creaţi în acest scop se pierde în diferite stadii ale evoluţiei lor dificile. Marea majoritate a fiinţelor umane, create prin metoda FIV, mor înainte de naştere. După statisticile organizatiilor pro-vita, un număr redus, care variază între 1,6 şi 1,7%, ajunge să aibă un proces normal de gestaţie. În perioada 1998-1999, în Marea Britanie, peste 70 de mii de embrioni umani au murit pe parcursul aplicarii metodei FIV (pe această cale, s-au născut 8.300 de copii, în aceeaşi perioadă). Desigur, literatura medicală prezintă aceste situaţii mult mai optimist.

În marea majoritate a cazurilor, sunt creaţi mai mulţi embrioni în eprubetă, căci, ţinând cont de procentul redus de reuşită, nu se poate cunoaşte de la început numărul necesar. Un embrion sau, în alte cazuri, mai mulţi embrioni sunt transferaţi în uterul mamei, în speranţa că cel puţin unul din ei se va implanta cu succes. Necesitatea transferului de embrioni multipli duce la apariţia sarcinilor multiple. Asta înseamnă că mulţi embrioni sunt eliminaţi, ca să se îmbunătăţească şansele de supravieţuire ale unuia sau doi embrioni. Actul de eliminare din organism, în mod programatic, a unor embrioni, reprezinta un avort, un homicid.

Se cunosc cazuri când embrioni aflaţi în surplus sunt utilizaţi pentru obţinerea de produse cosmetice. În Marea Britanie, în perioada 1991-1998, din cei 750 de mii de embrioni, creaţi prin fertilizarea artificială, 237 de mii au fost distruşi, iar 48 de mii au fost donaţi pentru cercetare.

Numărul problemelor nerezolvate creşte când se recurge la o mamă de împrumut, atunci când mama poate fi fertilizată, dar nu reuşeşte, din motive de sănătate, să-şi ducă sarcina până la capăt. Sau, în altă variantă, gameţii proveniţi de la un cuplu, care-şi doreşte un copil, sunt transferaţi în uterul altei femei, rezultând un embrion, care se va dezvolta în burta mamei „de împrumut”.

Au fost înregistrate cazuri stranii atunci când au fost folosiţi embrioni congelaţi. Embrionii au fost implantaţi după moartea tatălui, născandu-se aşa-zişii „copii de dincolo”. În momentul implantarii embrionului, tatăl se afla pe punctul de a muri sau sperma a fost prelevată de la un bărbat care suferea de o boala incurabilă.

Mama surogat sau de împrumut, după naştere, trebuie să abandoneze copilul, permiţând astfel părinţilor biologici să-l înfieze. Abandonul, însă, este restrictiv, se pedepseşte după lege, iar o femeie, sau cu atât mai mult un bărbat, dacă nu este căsătorită, nu poate înfia un asemenea copil.

Odată cu diversificarea metodelor de fecundare artificială, s-au înmulţit şi tipurile de experimente pe embrioni. Pe această cale, are loc producerea multor medicamente si experimentarea clonarii. Legislatia sau lipsa ei în multe state permite utilizarea embrionilor şi chiar a feţilor obţinuţi prin avort spontan sau provocat în scopuri experimentale.

Fecundarea intraspecifică

Această tehnică, ce depăşeşte orice limită a condiţiei umane, presupune fecundarea hibridă între gameţi de animal, dar şi între gameţi umani şi cei animali. Se urmăreşte implantarea embrionilor unui animal în uterul altuia dintr-o altă specie. Sunt cunoscute deja experimentele şi cu participarea omului, ca în cazul fecundării femelei de cimpanzeu cu spermă umană. Printr-un asemenea act manipulatoriu, se pot obţine fie organe pentru transplant, fie fiinţe „subumane”, care pot fi utilizate în alte experimente ştiinţifice. Sunt speculate golurile din sistemele juridice, ceea ce permite trecerea uşoară peste graniţele demnităţii umane.

Biserica nu poate socoti justificate din puct de vedere moral căile care duc la naşterea de prunci, dar care nu sunt în acord cu planul Creatorului vieţii. Dacă unul dintre soţi este steril şi metodele terapeteutice şi chirurgicale de tratament al infertilităţii nu-i ajută, soţii trebuie să accepte cu smerenie lipsa copiilor ca o chemare specială în viaţă. În asemnea cazuri recomandările pastorale trebuie să ia în consideraţie posibilitatea adoptării unui copil cu acordul unanim al soţilor.

Între mijloacele admisibile de asistenţă medicală poate fi şi inseminarea artificială cu celulele seminale ale soţului, întrucât nu violează integritatea uniunii conjugale, nu diferă în mod principial de concepţia naturală şi are loc în contextul relaţiilor conjugale.

Folosirea de material donat subminează bazele relaţiilor familiale, deoarece presupune că un copil are, pe lângă părinţii „sociali”, aşa-numiţii părinţi biologici.

Maternitatea „surogat”, adică purtarea ovulului fertilizat de o femeie care, după naştere, restituie copilul „clienţilor”, este antinaturală şi inadmisibilă din punct de vedere moral chiar şi în cazurile în care este realizată pe baze necomerciale. „Maternitatea” surogat traumatizează atât femeia purtătoare, ale cărei sentimente materne sunt încălcate, cât şi copilul care poate trăi, drept urmare, o criză de identitate.

Din punct de vedere ortodox sunt inadmisibile toate genurile de fertilizare extracorporală, inclusiv producerea, conservarea şi distrugerea deliberată a embrionilor „ecedentari”. Tocmai pe recunoaşterea demnităţii umane chiar şi a embrionului se bazează judecata Bisericii şi în evaluarea morală a avortului.

Însemânarea unei femei necăsătorite cu celule seminale donate sau realizarea „drepturilor reproductive” ale bărbaţilor singuri şi ale persoanelor cu aşa-zisa orienatare sexuală non-stondart îl privează pe viitorul copil de dreptul de a avea o mamă şi un tată. Folosirea metodelor reproductive în afara contextului familiei binecuvântate de Dumnezeu a devenit o formă de luptă cu Dumnezeu, purtată sub pretextul protejării autonomiei omului şi al unei libertăţi individuale prost înţelese.